Comentariul General privind articolul 19: Viaţă independentă şi integrare în comunitate

Articolul 19 al Convenţiei privind Drepturile Persoanelor cu Dizabilităţi recunoaște dreptul egal al tuturor persoanelor cu dizabilităţi la o viață independentă în comunitate, cu libertatea de a alege și cea de control asupra propriei vieți. La bază stă principiul fundamental al drepturilor omului conform căruia toate fiinţele umane se nasc libere şi egale în demnitate şi în drepturi și toate viețile au aceeași valoare.

Comentariul General nr. 18[1](2017) al Comitetului ONU privind drepturile persoanelor cu dizabilități privind articolul 12: Viață independentă și integrare în comunitate, detaliază, în introducere, bazele acestui document.

Articolul 19 subliniază faptul că persoanele cu dizabilități sunt subiecte de drept și titulari de drepturi. Principiile generale ale Convenției (art. 3), în mod particular respectarea demnităţii inalienabile, a autonomiei individuale și a independenţei persoanelor (art. 3 lit. (a)) și participarea şi integrarea deplină şi efectivă în societate (art. 3 lit. (c)), stau la baza dreptului la viaţă independentă şi integrare în comunitate. De asemenea, și alte principii consacrate în Convenție sunt esențiale pentru interpretarea și aplicarea articolului 19.

Dintotdeauna, persoanelor cu dizabilități li s-au negat alegerea și controlul personal și individual în toate domeniile vieții lor. Despre multe dintre ele s-a prezumat că ar fi incapabile să trăiască independent într-o comunitate pe care și-o aleg singure. Un potențial sprijin este fie indisponibil, fie se referă specific la anumite condiții de locuire, iar infrastructura comunității nu este proiectată la fel peste tot. Resursele sunt investite mai degrabă în instituții decât în dezvoltarea unor oportunități pentru viața independentă în comunitate a persoanelor cu dizabilități. Această situație a condus la abandon, dependență de familie, instituționalizare, izolare și segregare.

Prezentul Comentariu General urmărește să sprijine Statele părți în implementarea articolului 19 și la îndeplinirea obligațiilor care le revin în temeiul Convenției. Acest Comentariu General se referă în primul rând la obligația de a se asigura exercitarea dreptului la viață independentă și la integrare în comunitate de către fiecare individ, dar se conexează și cu alte prevederi. Articolul 19 are un rol distinct ca unul dintre cele mai cuprinzătoare și intersectoriale articole ale Convenției și trebuie considerat drept vital pentru implementarea tuturor celorlalte articole ale Convenției.

Potrivit Comentariului General, termenii şi expresiile de mai jos au următoarele semnificaţii:

(a) Viață independentă: Viața independentă sau a trăi independent presupune că persoanelor cu dizabilități le sunt oferite toate mijloacele necesare care le permit să-și exercite libertatea de alegere și control asupra vieții lor și să ia toate deciziile cu privire la viața lor. Autonomia și autodeterminarea sunt esențiale pentru a trăi o viață independentă, care să includă acces la transport, la informație, la comunicare și la asistență personală, reședință, rutină zilnică, obiceiuri, loc de muncă adecvat, relații personale, îmbrăcăminte, hrană, igienă și sănătate, drepturi culturale, drepturi privind religia, sexualitatea și reproducerea. Aceste activități sunt în strânsă legătură cu dezvoltarea identității și personalității individului: unde trăim, cu cine trăim, ce mâncăm, fie că ne place să dormim devreme sau să mergem la culcare noaptea târziu, să stăm înăuntru sau să fim afară, să avem pe masă o față de masă și lumânări, să avem animale de companie sau să ascultăm muzică. Astfel de acțiuni și decizii ne reprezintă. A trăi independent este o caracteristică esențială a autonomiei și a libertății individului și nu înseamnă neapărat a trăi singur. De asemenea, nu ar trebui interpretat nici drept strict capacitatea de a întreprinde activități zilnice de unul singur. În schimb, ar trebui interpretat ca libertatea de alegere și control în acord cu respectarea demnității inerente și a autonomiei individuale, așa cum sunt acestea consfințite în articolul 3 litera a) din Convenție. Independența ca formă a autonomiei personale presupune ca persoana cu dizabilități să nu fie privată de alegere și control asupra propriului stil de viață și a activităților zilnice.

  1. b) Incluziune în comunitate: Dreptul de a fi inclus în comunitate se referă la principiul incluziunii și participării complete și efective în societate, așa cum este prevăzut, printre altele, în articolul 3 (c) al Convenției. Aceasta include existența unei vieți sociale complete și accesul la toate serviciile publice și la serviciile de sprijin destinate persoanelor cu dizabilități pentru a le permite să fie integrate pe deplin și să participe la toate sferele vieții sociale. Aceste servicii se pot referi, printre altele, la locuire, transport, cumpărături, educație, angajare, activități recreative și toate celelalte facilități și servicii oferite publicului, inclusiv rețele de socializare5. Acest dreptl include, de asemenea, accesul la toate evenimentele vieții politice și culturale din cadrul comunității, precum și la alte întruniri publice, evenimente sportive, festivaluri culturale și religioase și orice altă activitate la care persoana cu dizabilități dorește să participe.
  2. c) Măsuri pentru un trai independent: Atât viața independentă, cât și incluziunea în comunitate se referă la toate aspectele care țin de traiul în afara centrelor rezidențiale. Nu este vorba doar de a trăi într-o anumită clădire sau mediu, ci, în primul rând, este vorba despre pierderea atributului alegerii personale și al autonomiei ca rezultat al impunerii unei anumite vieți și norme de locuire. Nici centrele de mari dimensiuni cu mai mult de o sută de rezidenți, nici casele pentru grupuri mai mici, cu cinci până la opt persoane, nici măcar casele individuale nu pot fi considerate medii pentru viață independentă, cât timp au alte elemente definitorii ale centrelor sau instituționalizării. Cu toate că centrele pot diferi în funcție de dimensiune, nume și structură, există anumite elemente definitorii și comune, cum ar fi: împărțirea în mod obligatoriu a aceluiași asistent/ îngrijitor cu mai mulți beneficiari și nicio putere sau o putere limitată în situațiile care presupun acceptarea primirii de asistență, izolare și segregare față de viața independentă din cadrul comunității, lipsa controlului asupra deciziilor de zi cu zi, lipsa libertății de a alege cu cine să trăiască, rigiditatea rutinei, indiferent de voința și preferințele personale, aceleași activități în același loc pentru un grup de persoane aflate sub o anumită autoritate, o abordare paternalistă în ceea ce privește furnizarea serviciilor, supravegherea condițiilor de trai și, de obicei, disproporția în ceea ce privește numărul persoanelor cu dizabilități care trăiesc în același mediu. Structura centrelor poate oferi persoanelor cu dizabilități un anumit grad de alegere și control, însă aceste alegeri sunt limitate la anumite domenii ale vieții și nu reușesc să schimbe caracterul segregator al centrelor. Politicile de dezinstituționalizare necesită, prin urmare, implementarea reformelor structurale, care depășesc limitele structurii centrelor. Casele pentru grupuri mari sau mici prezintă un pericol în special pentru copii, pentru care nu există niciun substitut pentru nevoia de a crește în cadrul unei familii. Instituțiile de tip familial rămân instituții și nu pot înlocui îngrijirea oferită de către o familie.

[1] Disponibil, integral, în limba engleză aici și, în limba română aici.