Interviu cu Cerasela Predescu, director ProAct Suport

ProAct Suport e una dintre puținele organizații din România care oferă servicii de viață în comunitate și ajută adulți cu dizabilități intelectuale, care au trăit mare parte a vieții lor în instituții, să trăiască independent. Până acum, au ajutat 56 de persoane să iasă din instituții, asigurându-le o locuință în casele și apartamentele pe care le dețin, ajutându-i să aibă activități cotidiene obișnuite, dar neexperimentate până atunci de către ei. Dorința celor de la ProAct Suport și a persoanelor cu dizabilități este ca, după ceva timp petrecut în aceste servicii, adulții, în special tinerii, să deprindă suficiente abilități pentru a se muta singuri și a-și asigura traiul.

“ProAct Suport dezvoltă servicii în comunitate pentru persoanele cu dizabilitate intelectuală și probleme de sănătate mintală, care au locuit în cea mai mare parte a vieții lor în instituție și sunt ajutați să iasă din instituție și să înceapă o viață nouă în comunitate. Cu alte cuvinte, promovează articolul 19, dreptul de a locui în comunitate, al Convenției ONU cu privire la drepturile persoanelor cu dizabilități.

Grupul nostru țintă sunt persoanele instituționalizate. Sunt peste 18.000 de persoane care în acest moment locuiesc în instituții, în condiții relativ privative de libertate, cu o viață care nu are nicio semnificație, nicio însemnătate, nu au niciun rol social pe care să-l poată îndeplini acolo, și care-și irosesc viața in astfel de locuri.

În instituție sunt într-o adormire continuă, sunt sedați, nu fac absolut nimic. Viața e searbădă și foarte simplă, de la momentul trezirii în care-și iau medicamentele, mănâncă, se odihnesc, vine prânzul, își iau medicamentele, mănâncă, se odihnesc. Vine seara, își iau medicamentele, mănâncă și se odihnesc. Asta nu prea e viață.

Cred ca oricare dintre noi, dacă ar trăi într-un ritm din acesta, cred că din punctul de vedere al sănătății mintale, cu toții am avea probleme. Nu sunt stimulați, activitățile din centru nu sunt specifice vârstei lor. Sau daca sunt activități mai țintite, sunt prezentate într-o manieră ca și cum ar fi copii. Dacă o să intrăm în așa zisele centre de socializare sau de petrecere a timpului liber, o să vedem un televizor deschis, o sa vedem carioci, culori. Adică nimic semnificativ. Vorbim de adulți de peste 18 ani și până peste 80 de ani.

Acestor persoane le e mai bine să locuiască în comunitate, asta e tot ce contează. Pentru că oamenii își schimbă viața, devin încrezători. Mă uit că în serviciile noastre au fost persoane care au stat cinci ani de zile și atât de frumos s-au dezvoltat și au evoluat, că au ieșit cu totul și din serviciile noastre, și din sistemul de protecție. Acum sunt la casa lor, alții sunt în Spania, locuiesc cu familia. Avem tinere care lucrează în ateliere de croitorie, în servicii de curățenie, la componente de asamblat calculatoare, la spații verzi, sapă, îngrijesc gazonul, udă. Lucrează în depozite, lucrează la bucătărie în cadrul restaurantelor sau fastfood-ului. Lucrează la supermarket, la depozite de construcții, de anvelope, la fabrica de pâine.

Persoanele care vin în serviciile noastre, ne „curtăm” unii pe ceilalți undeva la trei luni, îi vizităm noi, îi invităm la noi. Creăm evenimente, fie servim prânzul, fie rămân peste weekend, că facem un grătar în curte, vin și stau tot mai mult. La început două-trei ore, după aceea o după amiază, apoi rămân peste weekend. Acest lucru culminând cu transferul persoanei. Iar în tot acest timp, persoana își identifică locul unde urmează să se mute și, împreună cu persoana, mergem să alegem rame foto, alegem afișe, lenjerie, prosoape, încercăm cumva să alegem ceva ce-i place persoanei, iar aceasta își decorează spațiul, astfel când se decide mutarea și când oficial persoana e transferată prin hotărârea Comisiei de evaluare a persoanei cu handicap, ea vine într-un loc unde deja a construit o relație. Faptul că deja și-a pus trei poze pe noptieră, că deja și-a ales o lenjerie care-i place în culorile preferate și și-o pune pe pat, că-și pune un afiș cu un cântăreț sau o dansatoare pe care o place. Deja locul nu mai este ostil, e un loc familiar. Mai mult, e un loc pe care persoana, prin demersul ei, și l-a făcut așa și asta face parte din fluiditatea tranziției.

După ce părăsesc instituția, tinerii păstrează lucruri extrem de vizibile legate de hrană, de alimente. Au tendința – pentru că mulți nu se săturau – neînțelegând în primă fază că tot ce e în frigiderul acela e al lor și dacă nu le mai ajunge, pot oricând să meargă să-și cumpere, să suplimenteze. Au tendința de a mânca repede ca să mai ceară supliment. Mai mult decât atât, mai dospesc o bucată de pâine sau de brânză topită, ceva cu care se duc în dormitor și mulți își bagă la început sub pernă, sub saltea, alimente, de teamă ca nu se satură și atunci să aibă peste noapte să mănânce. Deci mănâncă foarte mult în prima perioadă.

Pe de altă parte, nu înțeleg ca sunt oameni liberi. Faptul că nu nu avem bodyguard, faptul că pot ieși oricând, aici au probleme pentru că nu înțeleg cum e chestia asta: nu-i întreabă nimeni nimic? Nu îi oprește nimeni? Au voie să plece? Iar atunci există acest proces pe care trebuie să-l învețe, că e ca în orice familie. Vrei să pleci? E ok, dar spune. Mă duc la pâine sau ies să mă întâlnesc cu o prietenă. Doar să spună, să știm de ei, să știm unde sunt și că sunt în siguranță. Dar până învață lucrul ăsta, sunt temători și nu ies, simt nevoia unui control excesiv, să fie întrebați, să fie opriți. E paradoxal, deși își doresc libertate, își doresc în același timp și ca cineva să-i oprească. Li se pare ciudat că au atât de mult libertate.

Apoi nu știu să facă alegeri. Te duci să-și cumpere haine: ce vreți dumneavoastră. Nu prea știu ce vor. Nu știu ce culoare le place. Nu știu cum să procedeze, ce să-și aleagă, trebuie învățați să aleagă sa aibă opțiuni.

Majoritate au teamă de a merge singuri. Doresc multă vreme să fie acompaniați. Mereu spun că sunt de la cămin, că sunt cu handicap, se ia lumea de ei, nu au curaj. Iar atunci, până prind curaj, e o chestiune de încredere în ei. Trebuie să fie acompaniați până atunci, pentru că au impresia că sunt mai puțin decât ceilalți oameni.”