Interviu cu Vadim Chiriac, avocat Clinica Juridică Mobilă

Vadim Chiriac e unul dintre avocații Clinicii Juridice Mobile care preluat, în urma vizitelor în centre și spitale de psihiatrie, cazuri care privesc persoanele cu dizabilități. Pe lângă comunicarea pe alocuri dificilă cu rudele persoanelor din instituții, autorități, conducerea centrelor și spitalelor, se adaugă încă un aspect dificil: acela al comunicării cu instanțele, care încă nu au reușit o schimbare completă de paradigmă în ceea ce privește persoanele cu dizabilități.

“Abordarea este, în continuare, că aceste persoane sunt cu dizabilități, au nevoie de protecție, de milă, vai, săracii de ei, cum să-i ajutăm, cum să-i protejăm. Tot timpul ni se spune de către personalul centrului să nu credem spusele persoanelor, că nu sunt de încredere, că mint, că fură, că au tulburări de comportament, că au o dizabilitate, că au săvârșit fapte penale, tot timpul se încearcă decredibilizarea lor și nu doar în cadrul vizitelor.

Este mai dificil de lucrat cu persoanele cu dizabilități decât în alte domenii de drepturile omului pentru că sunt foarte multe prejudecăți față de aceste persoane. Nimeni nu crede o persoană cu dizabilități. Ok, oamenii din instituții nu le cred, mergem mai departe, ne luptăm cu asta, încercam să îi facem să vadă realitatea. Dar problema și frustrarea apar atunci când vezi astfel de atitudini la Parchet sau la o instanță, când acolo deja ai foarte puține mijloace la îndemână să-i faci să-și schimbe opinia, mai ales dacă ai obținut și o hotărâre definitivă, și asta face din start munca noastră mai grea. În antidiscriminare, în general, vorbim de prejudecăți și în multe alte domenii, dar aici pur și simplu la fiecare nivel, chiar și acolo unde ar trebui de multe ori să găsim un sprijin.

Cum rezolvi? Te lupți, încerci să spui cât mai mult că nu e așa, că o persoană cu dizabilități mintale trebuie să aibă aceeași prezumție de bună credință ca orice altă persoană. Legea nu distinge aici, orice persoana se bucură de aceasta prezumție. Nu putem face niciun fel de judecată doar pe baza acestui criteriu, nu putem reduce totul la acest aspect, să medicalizăm totul, să reducem persoana respectivă doar la o dizabilitate și să o tratăm în mod diferit față de cum am trata o persoană fără o dizabilitate.

Lipsa aceasta de înțelegere vine și din lipsa de formare, adică vorbim de profesioniști din domeniul social, din domeniul juridic, mergând până la procurori sau judecători, până la personalul juridic din instituții, juriști, și aici pot să vorbesc și în numele meu ca absolvent de drept, din păcate nu treci prin formare profesională, prin care să te pregătească cineva pentru lucrul în acest domeniu, așa cum ar trebui el să fie. Nu sunt învățați ca profesional să-i considere persoane cu drepturi depline, persoane egale, persoane care-și cunosc situația, care pot dori lucruri pentru ei și le pot face.

Eu, ca absolvent de drept, știu că nu se pune accent pe drepturile omului, nu se pune accent pe comunicarea nici măcar cu clientul în general, dar cu atât mai puțin atunci când clientul este o persoană cu dizabilități mintale. Nu se uită nimeni din această perspectivă. În continuare, în Constituție și în Codul Civil avem folosiți termeni ca „alienația” și „debilitatea mintală” și așa ne referim în cele mai importante legi la persoanele cu dizabilități. Este o paradigmă foarte veche și, din păcate, lipsa de cunoștințe, lipsa interacțiunii cu aceste persoane, lipsa unei oarecare sensibilizări, creează aceste prejudecăți față de persoanele cu dizabilități.”