Sclavia romilor: este timpul pentru reparații

13.12.2016

romani-flag-sclavie

 Articol publicat în original în limba engleză, în data de 22 aprilie 2016, la Foreign Policy in Focus.

Adoptarea de măsuri reparatorii pentru injustițiile istorice apare din ce în ce mai des în dezbaterea publică globală. Este timpul să includem romii în discuție.

După ani de indiferență sau negare fățisă, au reapărut, cu o vigoare nouă, mișcări civice care militează pentru reparații acordate în urma actelor de injustiție istorică la nivel global. O parte dintre aceste mișcări se concentrează pe injustiții rasiale, etnice, altele pe cele care țin de religie, gen, clasă socială sau castă, acoperind o varietate de afilieri naționale sau regionale.

De exemplu, participanții la Conferința mondială împotriva rasismului , organizata de UN în 2001, în Durban, au pus presiune asupra guvernelor să facă investiții publice substanțiale, de natură socială și economică, în programe care se adresează nevoilor și drepturilor comunităților afectate de injustiții istorice.

În 2004, Ta Nehisi Coates a scris un articol influent în The Atlantic, dând un nou suflu solicitărilor de reparații în Statele Unite ale Americii pentru descendenții sclavilor. În 2015, la o dezbatere a Oxford Union, Shashi Taroor a argumentat ca Marea Britanie ar trebui să plătească despăgubiri Indiei, iar cererea a devenit virală în India.

Cei interesați de sclavia romilor au prioritizat păstrarea memoriei acesteia prin remedii simbolice, incluzând monumente, scuze publice, zile comemorative sau mențiuni în cărțile de istorie.

Experții și susținătorii cauzei reparațiilor au formulat diferite argumente conceptuale care să le susțină cazul. Mulți au discutat despre reparații în contextul memoriei publice și al nevoii de a da „umanitate și demnitate” suferinței victimelor și a supraviețuitorilor. Alții s-au concentrat pe compensații financiare ca o măsura de responsabilizare a guvernelor implicate în moștenirea continuă a nedreptăților și excluziunii care au urmat vătămărilor din trecut.

Într-un editorial din 2015 noi am analizat rolul reparațiilor istorice drept un instrument imperativ pentru a marca ruperea morală de un trecut injust al romilor și pentru a genera o tranziție instituțională și socială care impune respectarea drepturilor romilor și oportunități  sociale și economice egale.

Reparațiile pentru sclavie rămân un subiect foarte sensibil și controversat la nivel global. Mulți il privesc drept un răspuns radical, care scindează și care este tardiv față de injustițiile istorice. Cu puține exceptii, guvernele s-au dovedit reticente, în a da curs cererilor pentru reparații.

Ele previn riscul de pierderi financiare serioase și evită problema responsabilității și pericolul de a stabili precedente pentru nedreptăți girate sau inițiate de instituțiile statului. Pledanții care critică solicitările de compensații financiare sunt precauți, pe de o parte, cu privire la pericolul moral implicat („bani însângerați”sau folosirea oportunistă a trecutului) și cu privire la riscul încurajării și mai multor prejudecăți (respectiv dependența de ajutor social sau faptul că membrii comunitații marginalizate se vor baza că obțin ușor bani, „cerșindu-i” pe acest motiv).

Aceste abordări au totuși în comun faptul că toate recunosc moștenirea de durată a rănilor din trecut. Această moștenire include consecințe precum sărăcie persistentă, persoane fără adăpost și identitate și acces limitat la drepturi sociale și economice fundamentale.

Mai include și trauma la nivel psihologic, civil și social, precum marginalizare socială, apatridie și variate consecințe ale expunerii la discriminare și stigmatizare continuă.

Sclavia romilor

Timp de aproape 500 de ani, munca forțată și neplătită a populației de romi ținută în starea de sclavie a adus câștiguri enorme domnitorilor, boierilor și mânăstirilor din cele două foste principate, Țara Românească și Moldova. Deținătorii de sclavi au folosit muncitorii romi ca o formă de monedă vie și posesiune privată, vânzând, dăruind, pedepsind, torturând sau abuzând de ei.

Biserica Română, aristocrația și instituțiile de stat au moștenit averi importante de pe urma exploatării sclavilor romi. Precum alte continente unde a existat sclavie, după cinci secole de maltratare și exploatare inumană, abuzatorii au primit compensații bănești pentru a-și elibera sclavii.

În plus, au continuat să beneficieze de fructele sclaviei prin exploatarea forței de muncă a romilor aflați în sărăcie deoarece, deși recent eliberați, romii s-au văzut obligați să se stabilească și să muncească pe pamânturile foștilor stăpâni pentru o remunerație meschină.

Tot ce au moștenit romii după o înlungată robie au fost pierderi pe toate fronturile. După ultimul document ce atestă abolirea robiei în 1856, nici unul dintre cei  250.000 de romi robi deveniți oameni liberi în Moldova și Țara Românească nu a primit vreun tip de reparatie pentru tratamentul inuman pe care l-au îndurat.

Procesul de emancipare a avut drept punct central stabilirea romilor într-un loc, asimilarea și profitul de pe urma abilităților distinctive de muncă ale romilor. După cum  mentionează Viorel Achim în 1993, pentru instituțiile românești principale, emanciparea romilor a fost, înainte de orice, o tactică pentru a lega comunitatea romă de un loc, în special fierarii, o forță de muncă extrem de necesară în țară.

Reparații pentru sclavia romilor

Până la această dată, nu s-au acordat niciun fel de reparații – simbolice, morale sau legale – descendenților sclavilor romi, dar există mici semne de progres cu privire la recunoașterea sclaviei. În 2007, guvernul român a decis să înființeze o comisie națională care să studieze robia romilor.

Din pacate, comisia a eșuat în a avea un rezultat. Mai mult, Parlamentul României și-a arătat angajamentul privind comemorarea sclaviei prin declararea datei de 20 februarie drept zi comemorativă a robiei romilor. Și doar în urmă cu câteva luni, pe 20 februarie 2016, abolirea sclaviei a avut, în sfârșit, un impact asupra conștiintei publice, mai multe instituții de stat din România emițând declarații publice de reamintire a acestui capitol îndelung negat și degradant din istoria României.

Remarcabil, un membru de etnie romă al Parlamentului European a depus o placă comemorativă la mânăstirea Tismana, acolo unde s-au identificat primele referințe documentare cu privire la robii romi.

Aceste câștiguri simbolice, sunt importante și trebuie menționate. Dar ele nu se pot substitui unor reparații efective pentru sclavia romilor, un subiect care încă nu este vizibil la nivelul agendei publice în România. O rupere radicală de trecut, de nedreptatea profundă și promisiunea fermă că istoria nu se va repeta ar trebui să includă cel puțin 3 elemente:

  • Conștientizarea și recunoașterea sclaviei prin scuze publice din partea instituțiilor statului și a Bisericii Ortodoxe și evenimente comemorative anuale la nivel național și local.
  • Acceptarea responsabilității pentru injustiția socială prin reparații (financiare, simbolice, legale, psihologice și sociale)
  • Amintirea și diseminarea publică a acestui capitol din istorie prin educație: cercetare, cărți si manuale de istorie, memoriale, muzee, educație interculturală și de drepturile omului.

Reparații cu însemnătate și pe termen lung trebuie să includă răspunsuri la nivel social, politic și educațional, atât la nivel instituțional, cât și ca o contribuție a cetățenilor obișnuiti care pot avea un rol în orice manieră este posibil pentru a schimba efectele nedreptății din trecut.

Introducerea de reparații pentru sclavia romilor trebuie să implice Guvernul României și organizații interguvernamentale, precum și comunități naționale și locale, și societatea civilă. Proiecte precum Slave Route project al UNESCO ar trebui sa fie mai incluzive cu privire la comunitatea romă și să devină un model de acțiuni naționale viitoare pentru recunoașterea sclaviei romilor. Guvernul României trebuie să re-înființeze o comisie care să studieze sclavia romilor și să propună mecanisme atente și detaliate pentru reparații, după consultari publice.

Acest proces n-ar trebui să implice doar membri ai comunitățtii rome, ci și comunități ne-rome, încurajate să participe într-un sens comun al responsabilității sociale și al solidaritățtii.

de Margareta Matache și Jacqueline Bhabha

Margareta Matache este instructor la Centrul FXB pentru Sănătate și Drepturile Omului din cadrul Harvard și fostă directoare a organizației rome de drepturile omului, Romani CRISS. Este co-autoare a volumului „Realizing Roma Rights”, UPenn, 2017. 

Jacqueline Bhabha este directoarea departamentului de cercetare al Centrului FXB pentru Sănătate și Drepturile Omului din cadrul Harvard și profesor în domeniul sănătățtii și al drepturilor omului la Școala de Sănătate Publică Harvard. Dna. Bhabha este și conferențiar în drept Jeremiah Smith, Jr la Facultatea de Drept Harvard și asistent conferențiar în politici publice la Harvard Kennedy School. De asemenea, este autoarea cărții „Migrația copilului și drepturile omului într-o eră globală” (Child Migration and Human Rights în a Global Age). Ambele autoare au organizat recent la Harvard conferința Răspunsuri la injustiția colectivă sponsorizata de stat (Responses to State Sponsored Collective Injustice).

WP-Backgrounds by InoPlugs Web Design and Juwelier Schönmann