În perioada 2-11 noiembrie 2015, Profesorul Philip Alston, Raportor Special al Consiliului ONU pentru Drepturile Omului pe probleme de sărăcie extremă și drepturile omului a vizitat România la invitația guvernului. Redăm mai jos principalele concluzii referitoare la situația persoanelor cu dizabilități așa cum apar ele în raportul ce a rezultat în urma vizitei:
La capitolul „Politică socială și sărăcie”, profesorul Alston constată că „în domeniul serviciilor sociale, cheltuielile României reprezintă aproximativ 0,6% din PIB. Acestea sunt serviciile care ajută oamenii care au nevoie cel mai mult de ele”, iar în această categorie intră și serviciile de îngrijire la domiciliu pentru copii și adulți cu dizabilități.
„Procentul din PIB alocat de România reprezintă doar aproximativ un sfert din media UE. Rezultatele, care reflectă o combinație de austeritate și descentralizare, sunt într-adevăr sumbre în multe locuri, așa cum atestă vizitele mele în teren. Direcțiile județene de Asistență Socială și Protecția Copilului, municipalitățile și furnizorii de tip ONG nu au fonduri suficiente pentru finanțarea serviciilor sociale adecvate. Deși legislația (Legea 292/2011) prevede ca fiecare primărie să furnizeze servicii publice sociale de asistență socială (SPAS), multe localități mai mici din în zonele rurale nu oferă astfel de servicii”, se arată în raport.
În ceea ce privește instituționalizarea copiilor, profesorul Alston spune în raport că „deși legea 272/2004 interzice instituționalizarea copiilor în vârstă de până la 3 ani, cu excepția celor cu grad sever de dizabilități, informațiile colectate sugerează că definiția dizabilității severe este, practic, discreționară și mulți copii cu grad minor de dizabilitate sau sănătoși ajung să fie instituționalizați. Copiii din aceste instituții deseori rămân acolo până la vârstă adultă, moment la care pot fi transferați în instituții pentru adulți. Este necesar ca acești copii să nu ajungă în instituții, sau instituționalizarea să fie o măsură temporară.” Apoi, profesorul Alston face o serie de recomandări din care menționăm două:
c) „Autoritățile locale ar trebui să ofere servicii și sprijin familiilor la nivel comunitar, pentru prevenirea instituționalizării copiilor. Guvernul ar trebui să aloce mai multe resurse autorităților locale, cu scopul de a îmbunătăți capacitățile asistenților sociali și pentru a le oferi acestora formare profesională, astfel încât aceștia să poată oferi servicii eficiente de intervenție timpurie.”
d) „Guvernul trebuie să ia în considerare crearea instituției de Comisar al Copiilor, a cărui sarcină va fi de a proteja drepturile copilului și care va beneficia de resurse adecvate și capacitatea de a-și menține independența.”
Capitolul 6. Abordarea discriminării, cuprinde o secțiune dedicată persoanelor cu dizabilități, pe care o redăm în întregime:
„Situația persoanelor cu dizabilități este departe de lumea pe care Guvernul României s-a angajat să o creeze atunci când a ratificat Convenția pentru drepturile Persoanelor cu Dizabilități (CDPD), în 2010. Conceptul de “dizabilitate” reflectat în CDPD nu este, încă, înțeles și aplicat constant. Ministerele de resort folosesc o terminologie variabilă, ce include termeni precum “handicap” sau “nevoi speciale, care nu sunt conforme cu standardele internaționale în domeniu. Absența unei înțelegeri uniforme a conceptului de “dizabilitate”subminează, la rândul său, colectarea de date fiabile cu privire la numărul și situația persoanelor cu dizabilități din țară. Deși atât Autoritatea Națională pentru Protecția Persoanelor cu Dizabilități (din cadrul Ministerului Muncii, Familiei, Protecției Sociale și Persoanelor Vârstnice), Ministerul Sănătății și Ministerul Educației, colectează o serie de date privind persoanele cu dizabilități, inclusiv copiii, nu par să folosească o terminologie comună, ceea ce duce la confuzii privind dimensiunea acestei categorii a populației, precum și tipul de nevoi pe care le au aceștia.
Lipsa unor date fiabile reflectă ceea ce mulți au descris ca o lipsă a unei voințe politice autentice și a unei viziuni strategice a Guvernului în acest domeniu. Mulți actori din domeniu sunt de părere că o serie de strategii naționale privind drepturile persoanelor cu dizabilități, începând cu anul 2002, au avut puține realizări. De aproape doi ani se așteaptă adoptarea unei strategii naționale pentru următoarea perioadă, între 2015 și 2020.
Există o discrepanță semnificativă între imaginea României ca nou stat membru au UE ce face eforturi să implementeze CDPD și Strategia UE pentru Dizabilități pentru perioada 2010-2020, pe de o parte, și realitățile cu care se confruntă multe persoane cu dizabilități, pe de altă parte. Deși dezinstituționalizarea adulților și copiilor cu dizabilități se află de mult timp pe lista de priorități a României, puține măsuri concrete s-au luat pentru a realiza acest obiectiv. Potrivit autorităților, în data de 30 iunie 2015 cel puțin 17567 adulți cu dizabilități și 7025 copii cu dizabilități locuiau încă în instituții rezidențiale. Concluzia mea, bazată pe discuțiile cu persoanele cu dizabilități și cu o serie de actori din domeniu, este că există încă, din mai multe motive, un grad ridicat de rezistență la ideea dezinstituționalizării adulților și copiilor cu dizabilități. Trecutul marcat de politica segregării persoanelor cu dizabilități, urmată de regimul Ceaușescu, încă pare să exercite o anumită influență. Am vizitat o instituție pentru recuperarea și reabilitarea adulților cu dizabilități mentale. Acolo, nu există așteptări ca rezidenții să fie recuperați, și niciunul nu a fost reabilitat. Rezidenții sunt, așadar, sortiți să rămână în instituție până la moarte, fără nicio perspectivă de a putea trăi în comunitate. Se pare, de asemenea, că se fac în continuare investiții în renovarea și extinderea instituțiilor existente, și se pune mai puțin accentul pe construirea infrastructurii și pe furnizarea serviciilor necesare care să permită persoanelor cu dizabilități să trăiască în mod independent în comunitate.
Persoanele cu dizabilități se confruntă cu o serie de dificultăți ce împiedică respectarea deplină a drepturilor acestora, mai ales în ceea ce privește locurile de muncă și locuințele. Deși Legea Locuinței nr 144/1996 obligă autoritățile locale să acorde prioritate grupurilor specifice, inclusiv persoanelor cu dizabilități, în ceea ce privește alocarea de locuințe sociale și ajutoare pentru locuințe, în practică, aceștia nu au prioritate, pentru că nu îndeplinesc, sau îndeplinesc cu dificultate, anumite criterii. Există puține oportunități de angajare pentru persoanele cu dizabilități, în ciuda unor măsuri luate în baza Legii 448/2006 ce impune o cotă și oferă facilități fiscale pentru cei ce angajează persoane cu dizabilități. Procentajul scăzut de persoane cu dizabilități care au un loc de muncă, estimat la 8%, arată în mod clar că aceste măsuri nu sunt eficiente. Angajarea în sectorul public pare cu precădere inaccesibilă pentru multe persoane cu dizabilități. Deși legea 448/2006 obligă angajatorii din sectorul public și privat cu peste 50 de angajați să angajeze în cel puțin 4% din posturi persoane cu dizabilități, niciuna dintre autoritățile centrale nu au raportat îndeplinirea acestei cote.
În ceea ce privește copiii cu dizabilități, una din principalele preocupări o reprezintă accesul limitat la educație, și segregarea acestora din educația tipică. Potrivit autorităților, 43% din copiii cu dizabilități nu sunt înregistrați în niciun tip de școală, iar 17% sunt înregistrați în școli speciale.”
Ca și recomandări, în raport se menționează:
a) O definiție a “persoanelor cu dizabilități” ar trebui adoptată conform Convenției privind Drepturile Persoanelor cu Dizabilități și folosită în mod consecvent de către toate ministerele de linie. Totodată, Autoritatea Națională pentru Persoanele cu Dizabilități ar trebui să fie responsabilă de colectarea datelor dezagregate în mod cuprinzător și precis referitor la persoanele cu dizabilități în cooperare cu alte ministere.
b) Ministerul Muncii, Familiei, Protecției Sociale și Persoanelor Vârstnice ar trebui să revizuiască planul național de dezinstituționalizare și să introducă în acesta ținte specifice cu privirea la serviciile de îngrijire bazate pe comunitate, furnizate de specialiști calificați și formați.
c) Ministerul Muncii, Familiei, Protecției Sociale și Persoanelor Vârstnice ar trebui să adopte măsuri proactive pentru a încuraja ocuparea locurilor de muncă de către persoanele cu dizabilități și ar trebui să ofere un exemplu de urmat întregii țări. Astfel de măsuri pot include, dar fără a se limita la: punerea în aplicare a cotelor prin inspecții de muncă mai riguroase, sporirea formărilor vocaționale pentru persoanele cu dizabilități, îmbunătățirea accesibilității la spațiile publice și oferirea unor stimulente fiscale puternice angajatorilor pentru a asigura condiții rezonabile.
d) Autoritatea Națională pentru Protecția Drepturilor Copilului și Adopție ar trebui să dezvolte o serie de principii directoare cu privire la instituționalizarea copiilor cu vârste între 0 și 3 ani și să enunțe în mod clar că “dizabiliatea severă” are o definiție restrânsă, având la bază ideea că instituționalizarea copiilor trebu
e) Ministerul Educației ar trebui să înceapă o tranziție graduală de la sistemul actual de educație segregat la un sistem de educație realmente inclusiv. Actualul proiect de lege cu privire la drepturile copiilor cu dizabilități este un binevenit pas înainte, iar guvernul ar trebui să ia în considerare un mecanism care să monitorizeze în mod independent standardele minime de accesibilitate și condițiile necesare precum și un sistem de predare de calitare conform nevoilor copiilor cu dizabilități din toate școlile.”
În încheiere, raportul menționează că pe parcursul celor 9 zile, profesorul Alston a avut întâlniri cu mai mulți miniștri și secretari de stat, cu Președintele Autorității Naționale pentru Protecția Drepturilor Copilului și Adopție, cu oficiali ai Autorității Naționale pentru Persoane cu Dizabilități, cu membri ai Comisiei pentru Drepturile Omului din Camera Deputaților, cu Avocatul Poporului, cu Președintele Consiliului Naționale pentru Combaterea Discriminării și Directorul Institutului Național pentru Drepturile Omului. În București, Raportorul Special s-a întâlnit cu Directorul General al Direcției de Asistență Socială din București, iar în Ploiești, Raportorul Special s-a întâlnit cu Directorul executiv și Directorul adjunct executiv al Direcției pentru Asistență Socială.
Pe 8 noiembrie 2015, Raportorul Special a vizitat Centrul de Plasament din Plopeni și Centrul pentru Reabilitare și Recuperare Neuropsihiatrică din Călinești, județul Prahova, unde a fost însoțit și de experții CRJ, ocazie cu care i-am transmis și noi îngrijorările și observațiile noastre vizavi de problemele cu care persoanele cu dizabilități mintale instituționalizate continuă să se confrunte.
Puteți consulta în variantă integrală Declarația la finalul misiunii profesorului Philip Alston în limba română aici și în engleză aici.
