Centrul de Resurse Juridice constată că dezbaterea publică generată de publicarea motivării deciziei Curții Constituționale este departe de a indica rădăcinile reale ale problemei folosirii mijloacelor de supraveghere în strângerea probatoriului procesual penal.
Această decizie nu dărâmă România, ci o face o țară normală.
În ciuda celor afirmate de către directorul SRI: „astfel, în procesul penal, nu vor mai putea face obiectul instrumentării cu mijloacele tehnice complexe dezvoltate de SRI infracțiuni precum cele de spionaj-trădare, terorism, criminalitate organizată transfrontalieră, contraproliferare, criminalitate informatică și, nu în ultimul rând, fapte de mare corupție, ce reprezintă amenințări grave la adresa securității naționale”[1], Serviciul Român de Informații (ori alte structuri de informații) nu are abilitatea legală de a instrumenta infracțiuni. SRI adună doar informații, iar transformarea informațiilor, acolo unde este necesar, în probă este sarcina exclusivă a organelor de urmărire penală. De altfel, activitatea de informații are caracter de secret de stat[2], lucru incompatibil cu publicitatea ședinței de judecată și dreptul la apărare.
Fosta Securitate avea atribuţii depline de cercetare penală. Respectiv făcea dosare, aduna probe. Dorim ca acest lucru să continue, ori dorim ruperea definitivă cu trecutul, profesionalizarea ofiţerilor de poliţie judiciară şi a parchetelor? Pentru că orice structură, cu atât mai mult una militară şi secretă, le-ar face treaba, slăbeşte de fapt instituţii cheie ale statului: poliţia şi parchetele. Aceasta este, de fapt, întrebarea de la care trebuie pornită dezbarea în societate: cui acordăm puterea de a investiga, de a strânge probe? Până acum, Statul a hotărât să investească numai în tehnica de interceptare a SRI. Nu în parchete, nu în poliţie. Ca înainte de 1989. Asta arată un filon de gândire perpetuat cu sârguinciozitate 26 de ani. Şi asimilat de către societate prin propaganda continuă exercitată de diverşi formatori de opinie.
Cum este posibil ca DIICOT, parchetul specializat în combaterea crimei organizate și terorismului să nu aibă propriul corp de poliție judiciară? Doar România este, de pildă, unul dintre furnizorii de reţele de trafic de persoane spre Europa, angajând sume de bani care rivalizează, probabil, cu infracţiunile de corupţie. Cum este posibil ca, deși legea le-o permite de 12 ani, să nu aibă niciun fel de posibilitate tehnică de supraveghere? Cine a hotărât asta şi cine răspunde pentru asta?
Cum este posibil ca SRI să fie declarată autoritate naţională în materia interceptării comunicaţiilor printr-o hotărâre nepublică a CSAT?
Cum este posibil ca CSAT să se transforme în organ legiuitor şi să adauge la Legea siguranţei naţionale noi atribuţii în sarcina SRI (desigur, hotărârea e nepublică)?
Cum este posibil ca prin acte absolut secundare, cum ar fi protocoale ori hotărâri CSAT să supralegiferăm (evident, toate nepublice), mai ales că suntem în zona drepturilor şi libertăţilor fundamentale?
Discuţia este, deci, despre o societate democratică. Poate vor scăpa câțiva potențiali infractori odată cu publicarea acestei decizii (deși nu cred că interceptările sunt singurul mijloc de probă), dar cred că este mai important să ne curățăm de metehnele trecutului. Nu știu dacă vom reuși: iată, mâine se reunește CSAT-ul și, cine știe ce alte lucruri secrete, care adaugă la lege, vor hotărî?
Despre toate aceste lucruri ar trebui să discutăm.
Georgiana Iorgulescu, Centrul de Resurse Juridice
[1] Sursa: http://www.hotnews.ro/stiri-esential-20856795-hellvig-sri-decizia-ccr-impact-cert-asupra-securitatii-nationale-consideram-vor-afectate-dosarele-aflate-diferite-faze-ale-justitiei.htm
[2] Art. 10 din Legea 51/1991 privind securitatea naţională a României
Foto: HotNews.ro / Victor Cozmei
