ONG-ul care monitorizează de 20 de ani respectarea drepturilor persoanelor cu dizabilități din centrele publice și private, tras pe dreapta. De ce? (Interviu RFI)
Autor: Andreea Orosz
Ministerul Muncii a decis să renunțe inexplicabil la un acord cu Centrul pentru Resurse Juridice, ONG care monitorizează cum sunt respectate drepturile persoanelor cu dizabilități instituționalizate în România. Pentru că sunt private de libertate, e vital ca o entitate independentă să aibă acces în institutiile care se ocupă de acesti oameni. După 20 de ani de verificări, ministerul a rupt unilateral acordul.
De ce? Greu de explicat, spun reprezentanții ONG-ului. Tot ei remarcă însă că accesul le este interzis in centre, după ce în utima perioadă verificările au vizat cu precadere centrele private, unde s-au gasit nereguli si unde accesul a fost permis doar dupa ce s-a apelat la politie.
Georgiana Iorgulescu: Cred că e important de știut că CRJ a avut protocoale de colaborare cu Ministerul Muncii vreme de vreo 20 de ani, în virtutea cărora puteam să intrăm să facem vizite inopinate de monitorizare în centre în care se află persoane cu dizabilități.
Acest lucru a fost întărit odată ce România ratificat Convenția privind drepturile persoanelor cu dizabilități în 2010. Articolul 33 al Convenției spune că este încurajată existența cât mai multor mecanisme independente de monitorizare, cum am fi noi, ONG-ul. S-a întărit acest rol. Au fost două momente în care aceste protocoale de colaborare, aceste acorduri, au fost denunțate unilateral. Prima dată s-a întâmplat sub mandatul doamnei Olguța Vasilescu, ministrul muncii cu ceva ani în urmă. Iar acum s-a întâmplat a doua oară.
Ni se impută faptul că nu trebuie să mai avem un acord de colaborare cu Ministerul Muncii pentru că la momentul la care l-am încheiat exista o autoritate unică, care era sub tutela Ministerului Muncii, care avea și persoanele cu dizabilități și copiii și adopțiile.
Dar acum, făcându-se împărțeala ministerială s-au spart cele două entități. Respectiv, Autoritatea pentru Persoane cu Dizabilități, de sine stătătoare, dar în subordinea Ministerului Muncii. Cu alte cuvinte, protocolul își are rostul. Și o altă parte care este legată de copii, care este mai nou în subordinea Ministerului Familiei.
Ni se spune că de la această diviziune ministerială numai are ce să caute Ministerul Muncii. Noi am răspuns că dacă nu mai vrea Ministerul Muncii, atunci să încheiem un protocol cu Autoritatea pentru Persoane cu Dizabilități. Nu ne-a răspuns nimeni că ar fi dornic să facă.
În esență, cred că am deranjat foarte tare. Colega mea Georgiana Pascu a făcut în toamna anului trecut câteva vizite de monitorizare în niște centre private din județul Ilfov. Până să facă aceste monitorizări, cu toate că avusese loc această diviziune administrativă, nimeni nu a fost interesat de denunțarea acestui protocol.
Reporter: Acordul vă permitea să faceți aceste monitorizări, aceste vizite și în centrele private, nu doar în centrele de stat?
GI: Și în centrele publice, și private. Întotdeauna sunt probleme mai degrabă la vizitele private decât la vizitele din mediul public. Se intră foarte greu. Este stat în stat. Dacă la o entitate pe persoane cu dizabilități publică intri destul de ușor în baza protocolului, în mediile private, până acum, cred că aproape în toate situațiile a fost nevoie să chemăm poliția.
Ți se refuză intrarea pe principiul suntem privați și facem ce vrem. Nu, nu faceți ce vreți câtă vreme găzduiți niște persoane cu dizabilități și câtă vreme statul vă plătește niște sume de bani pentru acele persoane cu dizabilități.
Dacă spun statul, spunem noi, toți cetățenii. Scopul pentru care CRJ vizitează astfel de centre ține de un principiu foarte clar.
Acolo unde sunt spații închise unde persoanele nu pot să intre și să iasă după bunul plac, pe care noi la numim locuri privative de libertate, acolo se pot întâmpla grozăvii. De asta este bine ca un ochi independent, din când în când, să facă astfel de vizite. Nu pot să nu constat această coincidență cu vizitele făcute în județul Ilfov la câteva entități private.
Apoi, ni se reproșează că nu ne poziționăm ca partener. Organizațiile de drepturile omului trebuie să fie un partener de nădejde. Ce să înțeleg de aici? Dacă mergem și sesizăm ceva, dacă găsim ceva, trebuie să fim tăcuți, să informăm Ministerul Muncii, ANPIS și să ne vedem de treabă ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic. Asta este viziunea Ministerului Muncii cu privire la organizațiile neguvernamentale, în special cele de drepturile omului.
Rep: În cei 20 de ani de activitate în acest domeniu ce ați descoperit în urma acestor controale?
GI: Atunci când vorbim despre persoane cu dizabilități care stau în centre publice sau private, iar în ultima vreme avem concedat de privați, lucrurile sunt extrem de amestecate. Se întâmplă să fie bătrâni amestecați cu persoane cu dizabilități.
Chiar dacă licența dată este pentru bătrâni, să spunem, găsim acolo persoane cu dizabilități. Oamenii sunt ținuți în niște condiții destul de vitrege din perspectiva locului în care stau, din perspectiva bunurilor personale, din perspectiva accesului la un dulap, din perspectiva hranei pe care o au și nu în ultimul rând din perspectiva accesului în curte sau chiar ieșirea pe poartă pentru că o persoană cu dizabilități nu înseamnă că trebuie să fie încuiată cu cheia. Este ca o privare de libertate.
Este mai gravă decât cea din mediul penitenciar pentru că din penitenciar o persoană iese. Șansa unei persoane cu dizabilități din România de a ieși dintr-un centru este aproape egală cu zero. Statul român nu s-a preocupat deloc până acum de integrarea în comunitate a acestor persoane.
Cu cât trec anii, cu atât atât aceste persoane vor avea abilități spre zero de a se integra în societate. Dacă eu am stat într-o casă de copii când am fost tânăr și ulterior într-o casă pentru persoane adulte cu dizabilități, unde mi s-a pus masa bună proastă, unde mi s-au pus așternutul bun prost, unde am avut haine sau nu, dar ceva am avut și nu am fost învățat, abilitat să fac nimic pe plan social, aceste persoane sunt pierdute. Sunt pierdute cu sprijinul direct al statului român.
Am ajuns în 2023, când am promis Uniunii Europene că închidem centre. Rostul nu este să construim niște căsuțe mai mici în care, eventual, avem aceleași reguli ca în centrele mari. Pentru că este tot o chestiune privativă de libertate într-un spațiu mai mic, în loc să fie un spațiu mai mare. România a promis că închide aceste centre, iar oamenii aceștia au dreptul de a trăi în comunitate, cu servicii sociale la dispoziție pentru abilitare și de ce nu, să lucreze.
Dacă cineva pune mâna pe pix și socotește câți bani intră în acest sistem de așa-zisă protecție socială, câți bani ar putea să câștige statul prin abilitarea acestor persoane în a face anumite meserii care sunt compatibile cu dizabilitatea pe care fiecare o are, va ajunge la concluzia că o bună parte din aceste persoane poate să fie plătitor de taxe și impozite.
Din păcate nu se fac astfel de socoteli financiare și o bună parte din acești oameni continuă să trăiască în tot felul de centre rezidențiale publice sau private. Cei care au centre private primesc bani de la DGASPC-ul în jurisdicția căruia se află persoana respectivă.
DGASPC zice că nu are centre în jurisdicție și îi dau privatului contra unei sume de bani. Sumele de bani sunt foarte mari. Pot să ajungă și la 7.000 de lei pe lună de persoană, depinde de județ. Sunt enorm de mulți bani care se învârt în această zonă.
Problema nu este că sunt privați, foarte bine că sunt privați. Problema este ce fac cu acești bani și care sunt serviciile oferite acestor persoane. Privații trebuie urmăriți în egală măsură ca și centrele publice.
Înainte de 1989 aceste persoane nu erau alături de noi. Au trecut 32 de ani și în continuare aceste persoane nu sunt alături de noi. Mă întreb de ce nu se dorește să se facă acest lucru.
Poate pentru că Direcția pentru Protecția Copilului și Asistență Socială, DGASPC, este cel mai mare angajator la nivel județean. Cred că în spatele acestui adevăr stă cheia unei lipse de reforme adecvate în zona persoanelor cu dizabilități.
Sursa: RFI
