Centrul de Resurse Juridice își exprimă îngrijorarea cu privire la o serie de amendamente adoptate de Comisia pentru muncă și protecție socială a Camerei Deputaților privind Proiectul legii de aprobare a OUG nr. 32/2026 („OUG 32”) privind accesul străinilor pe piaţa muncii din România (PL-x nr. 427/2026), astfel cum rezultă din Raportul 4c-9/521, publicat la 21 septembrie, care, în forma propusă, riscă să vulnerabilizeze suplimentar lucrătorii migranți și să reducă mecanismele prin care drepturile acestora pot fi efectiv protejate și exercitate.
Din experiența CRJ la firul ierbii alături de lucrători migranți, știm că aceștia se află deja într-o poziție de vulnerabilitate semnificativă în raport cu angajatorii și agențiile de plasare. Vulnerabilitatea socio-economică, accesul limitat la informație din cauza barierelor lingvistice, dependența de angajator pentru menținerea dreptului de ședere, precum și dificultatea de a contesta în timp util abuzurile fac ca garanțiile legislative și mecanismele de trasabilitate să reprezinte ancore importante pentru exercitarea efectivă a drepturilor lor.
Paradoxal, Guvernul a justificat adoptarea OUG 32 tocmai prin nevoia de a combate „perceperea de comisioane ilegale sau mascate” și „externalizarea unor costuri nepermise asupra lucrătorilor”. Amendamentele Comisiei deschid din nou ușa exact acestor practici. Nu e de mirare, dacă ne uităm la cine a participat la dezbateri. Potrivit raportului, alături de membrii Comisiei au participat 22 de invitați: 12 reprezentanți ai instituțiilor publice și 10 reprezentanți ai patronatelor – Confederația Patronală Concordia (5), Confederația Antreprenorilor și Investitorilor din România (3) și Patronatul Importatorilor Forței de Muncă (2). Niciun sindicat, nicio organizație a lucrătorilor migranți, niciun ONG. Cine le-a reprezentat, așadar, interesele?
1. Reținerea a 5% din salariul net sub pretextul „garanției”
Punctul 122 al raportului propune introducerea unui nou articol în OUG 32, care permite angajatorului să rețină lunar 5% din salariul net al lucrătorului străin, ca garanție pentru îndeplinirea obligațiilor și acoperirea eventualelor prejudicii, prin depunere într-un cont bancar special pe numele lucrătorului sau într-un cont fiduciar. Valoarea totală a garanției nu poate depăși, la data restituirii, de trei ori salariul de bază minim brut pe țară. Garanția, împreună cu dobânzile aferente, urmează să fie restituită în maximum 15 zile lucrătoare de la încetarea contractului „fără culpa salariatului”. Dacă contractul încetează din culpa salariatului înainte de termen, „instituțiile abilitate” ar putea solicita executarea garanției, în condiții stabilite ulterior prin ordin ministerial comun.
Concret, la salariul minim (circa 2.699 lei net), reținerea înseamnă aproximativ 135 de lei pe lună, iar plafonul ar fi atins abia după circa opt ani. Practic, reținerea durează tot contractul. Pe un contract de doi ani: aproximativ 3.240 de lei blocați, mai mult decât un salariu net întreg.
Prevederea propusă este abuzivă în sine, aptă de a genera abuzuri ulterioare în practică, discriminatorie, contrară chiar OUG 32, lipsită de temei, motivată ridicol și deficitară tehnic.
Caracterul abuziv rezultă direct din conținutul normei: aplicarea acesteia nu va face decât să împovăreze suplimentar o categorie vulnerabilă de persoane, care deja se confruntă cu precaritate financiară, în ciuda angajării în muncă. Practica CRJ arată că lucrătorii străini se confruntă frecvent cu rețineri abuzive din salariu, fie deghizate în „comisioane” sau „taxe”, fie direct, prin neplata sumelor cuvenite. Legiuitorul nu poate adăuga încă o cauză nejustificată pentru diminuarea veniturilor lucrătorilor străini. Norma îl tratează pe lucrătorul străin ca pe un potențial vinovat, deși practica arată că, de cele mai multe ori, el este victima abuzurilor, nu autorul lor: reținerea funcționează ca o pedeapsă aplicată preventiv, înainte de orice faptă. Salariul câștigat prin muncă nu este o cauțiune pentru bună purtare.
Mai mult, chiar dacă norma propusă prevede anumite garanții cu privire la păstrarea sumelor, acestea pot fi nesocotite în practică, dând naștere la abuzuri suplimentare. Dacă numeroși angajatori refuză deja plata sumelor legal datorate lucrătorilor străini, ce îi va opri să utilizeze abuziv fondurile obținute ca urmare a acestei rețineri? De exemplu, un angajator poate opera reținerea fără a vira sumele în conturile indicate de lege. Riscul crește dacă, prin amendamentul nr. 26 (pct. 3 de mai jos), salariul poate fi plătit în numerar: o reținere dintr-un salariu plătit cash nu lasă nicio urmă. Paradoxal, Comisia cere un cont bancar pe numele străinului pentru a-i bloca banii, după ce a renunțat la plata salariului în cont. În lipsa unor mecanisme de control al autorităților și al lucrătorului, și având în vedere practica documentată a reținerilor abuzive, este greu de crezut că unii angajatori nu vor profita, cu rea-credință, de această prevedere. Legiuitorul ar trebui să încerce să remedieze abuzurile similare deja existente, nu să creeze portițe pentru noi tipuri de abuzuri.
Practica pe care legea urmărește să o instituie este vădit discriminatorie, fiind aplicată exclusiv pe criteriul cetățeniei, interzis expres de art. 5 din Codul muncii. Ea încalcă direct art. 80¹ alin. (3) lit. a) din OUG nr. 194/2002, care garantează străinilor încadrați în muncă tratament egal cu cetățenii români privind condițiile de muncă, „inclusiv în ceea ce priveşte salarizarea”, precum și art. 12 din Directiva (UE) 2024/1233, pe care chiar OUG 32 pretinde că o transpune. Ideea că lucrătorii străini trebuie „responsabilizați” prin reținerea unei părți din veniturile lor exprimă o viziune inacceptabilă într-un stat de drept.
Norma contrazice chiar OUG 32. Ordonanța interzice expres angajatorilor autorizați și agențiilor de plasare să le solicite străinilor „constituirea de garanţii sau depozite în vederea asigurării îndeplinirii obligaţiilor” asumate prin contract (art. 11 alin. (3) și art. 23 alin. (6)). Comisia introduce, pentru toți angajatorii, exact ceea ce ordonanța interzice.
Măsura este lipsită de temei. Codul muncii permite reținerile cu titlu de daune doar pe baza unei hotărâri judecătorești definitive (art. 169, de la care amendamentul derogă expres, fără vreo justificare reală), iar angajatorul are deja la dispoziție răspunderea patrimonială a salariatului (art. 254 și urm.) și dreptul de a recupera costurile de cazare, transport și cursuri (art. 40 alin. (9) din OUG 32). Chiar și modelul evident al propunerii (garanția gestionarilor din Legea nr. 22/1969) este mai protector: se aplică în funcție de atribuțiile postului, nu de cetățenie, și poate fi executată doar pe baza unui titlu executoriu definitiv. O lege din 1969 oferă, așadar, mai multe garanții decât propunerea Comisiei din 2026.
Motivarea amendamentului se rezumă la o frază-șablon despre „respectarea exigențelor impuse de normele de tehnică legislativă” (fără nicio legătură cu introducerea unui articol nou) și la afirmația că măsura este necesară „pentru responsabilizarea şi a lucrătorilor străini”. Nicio dată concretă, nicio evaluare a impactului, nicio demonstrație a necesității. O comisie parlamentară ar trebui să fundamenteze soluțiile pe care le propune. Reducerea salariului lucrătorilor străini pe baza unor asemenea motivări reprezintă un act de iresponsabilitate legislativă, care riscă să afecteze inclusiv capacitatea României de a atrage suficienți lucrători străini în viitor.
Textul de lege propus, deși aparent înconjurat de garanții, lasă deschise numeroase întrebări, care vor genera dificultăți în practică. Acestea vor fi soluționate, în marea majoritate a cazurilor, în beneficiul celor care vor avea acces la asistența juridică necesară pentru a-și susține interpretarea favorabilă. Spre exemplu, norma propusă:
- nu clarifică raportul dintre executarea garanției și regulile Codului muncii privind constatarea și evaluarea prejudiciului. Nu identifică „instituțiile abilitate” și relația dintre acestea și angajator, nu precizează cine constată culpa salariatului și nici nu condiționează expres executarea de existența și cuantumul unui prejudiciu dovedit. Aceste neclarități creează riscul unor pretenții abuzive, pe care lucrătorul va trebui să le combată în condițiile unui acces adesea precar la asistență juridică;
- nu definește „culpa salariatului”. Dacă aceasta include demisia, garanția devine o taxă de ieșire, adăugată interdicției de a schimba angajatorul în primele 6 luni (art. 40 alin. (2)). Reținerea salariului pentru a descuraja plecarea lucrătorului este un indicator de muncă forțată recunoscut de Organizația Internațională a Muncii;
- pe lângă prejudiciu, acoperă „executarea obligațiilor asumate de străin” – noțiune extrem de largă, care include, potrivit art. 40 din OUG 32, și respectarea „instrucţiunilor angajatorului”;
- nu clarifică regimul juridic al garanției și procedura aplicabilă litigiilor privind executarea sau restituirea acesteia, în special în situația utilizării unui cont fiduciar și a intervenției „instituțiilor abilitate”. Care este natura creanței lucrătorului, împotriva cui se poate îndrepta și care este instanța competentă? Beneficiază, în toate aceste situații, de garanțiile procedurale specifice litigiilor de muncă, inclusiv judecarea în regim de urgență și sarcina probei care revine angajatorului? Este inacceptabil ca legiuitorul să permită blocarea unei părți din salariu fără să clarifice mecanismul prin care lucrătorul poate contesta executarea garanției și poate obține restituirea sumelor;
- nu stabilește nicio sancțiune specifică pentru încălcarea obligațiilor angajatorului în reținerea sumelor sau pentru abuzul în executarea garanției; aparent, în ciuda tuturor evidențelor contrare, Comisia a considerat că angajatorii, spre deosebire de lucrătorii străini, nu au nevoie de nicio responsabilizare suplimentară;
- este redactată neglijent: se aplică tuturor străinilor încadrați în muncă, inclusiv rezidenților pe termen lung, fără dispoziții tranzitorii pentru contractele în curs; lasă reținerea la latitudinea angajatorului („are dreptul”), transformând-o într-o pârghie de presiune; și vorbește despre un „cont fiduciar dedus gestionării” garanției.
2. Riscul reintroducerii comisioanelor pentru lucrătorii migranți prin servicii „conexe”
Un al doilea amendament (pct. 79) modifică art. 23 alin. (6) în două moduri: restrânge interdicția perceperii de la străini a unor comisioane, tarife sau taxe doar la cele „în legătură cu contractul de plasare” și permite expres agențiilor de plasare să presteze, „la solicitarea scrisă a străinului” și în afara contractului de plasare, servicii de consultanță cu caracter administrativ, de îndrumare, integrare sau orientare.
Pentru CRJ, această modificare creează o portiță pentru eludarea interdicției privind perceperea de sume de la lucrătorii migranți. Lucrătorul migrant este partea vulnerabilă în această relație. Se află într-o poziție de dependență față de agenția de plasare și, ulterior, față de angajator, are acces limitat la informație și, în multe cazuri, nu are capacitatea reală de a negocia dacă trebuie sau nu să plătească anumite sume pentru a obține un loc de muncă. Iar „solicitarea scrisă” va fi un simplu formular din dosarul de angajare, care va proteja agenția, nu lucrătorul.
Experiența de teren a CRJ arată că lucrătorilor migranți li se solicită deja sume de bani sub diverse denumiri precum comision pentru încheierea contractului individual de muncă, costuri administrative, taxe pentru diferite servicii sau alte plăți prezentate ca fiind distincte de recrutare și plasare. CRJ documentează situații recente, ulterioare adoptării OUG 32, în care lucrătorilor migranți li s-au cerut 2.000 de euro cu titlu de „garanție” prevăzută de noua reglementare (suma nu corespunde nici măcar garanției prevăzute de lege, ci sumei forfetare datorate de agenție sau de angajator în cazul îndepărtării străinului), deși toate garanțiile și sumele forfetare instituite de OUG 32 sunt exclusiv în sarcina agenției sau a angajatorului, și NU a migrantului.
În acest context, posibilitatea ca agențiile să presteze și să factureze servicii „distincte” de recrutare și plasare nu este o simplă flexibilizare a activității lor. Ea permite ca o sumă cerută, în realitate, pentru plasarea lucrătorului să fie redenumită „serviciu administrativ”, „consultanță”, „îndrumare” sau „integrare”, lipsind practic de efect interdicția comisioanelor. Iar aceste servicii nici nu sunt „distincte”: potrivit art. 2 alin. (2) lit. a) din OUG 32, serviciile de plasare constau chiar în „recrutare, informare, consiliere şi mediere”, inclusiv întocmirea documentației și informarea privind intrarea și șederea în România, și sunt plătite exclusiv de angajator (art. 23 alin. (4)). Standardele Organizației Internaționale a Muncii includ, la rândul lor, costurile administrative și cele de orientare printre costurile de recrutare pe care lucrătorii nu trebuie să le suporte sub nicio formă.
Este inacceptabil ca o comisie parlamentară care se ocupă inclusiv cu protecția socială să devină o portavoce a agențiilor de plasare și să golească de conținut, în mod cinic, una dintre puținele prevederi din noua legislație ce urmărește asigurarea unei minime protecții a lucrătorilor migranți. Motivarea amendamentului o recunoaște deschis: „Din textul legii rezultă că agențiile de plasare nu pot percepe niciun fel de comisioane, tarife sau taxe. […] Agențiile însă reclamă faptul că se blochează astfel posibilitatea de a oferi alte tipuri de servicii”.
Într-un sistem în care lucrătorilor migranți li se cer deja mii de euro, o asemenea zonă gri nu poate fi tolerată. Agențiile de plasare nu trebuie să poată percepe de la lucrător sume de bani, sub nicio denumire și indiferent de forma contractuală utilizată. Altfel, interdicția va rămâne în vigoare doar formal, iar aceleași costuri vor fi transferate lucrătorului sub denumirea unor servicii „conexe”.
3. Plata prin transfer bancar
Un al treilea amendament (pct. 26) propune abrogarea art. 7 alin. (1) lit. a), respectiv eliminarea obligației angajatorului de a efectua plata remunerației sau a salariului în contul bancar al lucrătorului străin – și, odată cu ea, a sancțiunii prevăzute la art. 42 alin. (2) lit. a) pentru nerespectarea acesteia.
Pentru CRJ, această modificare este deosebit de problematică. Din experiența de teren, știm că plata salariilor în numerar reprezintă una dintre situațiile în care lucrătorii migranți sunt cel mai greu în măsură să își dovedească ulterior drepturile. În practică, lucrătorii ne-au relatat situații în care salariul este plătit cash, uneori în plic, fără ca plata efectivă să fie însoțită de un document care să poată fi verificat ulterior. În același timp, aceștia pot fi confruntați cu rețineri sau „comisioane” despre care nu au fost informați în mod corespunzător ori pot primi un salariu mai mic decât cel prevăzut în contract sau decât salariul minim legal.
În cazul unui litigiu, sarcina probei revine formal angajatorului, dar acesta se poate apăra cu documente întocmite chiar de el (fluturași de salariu, state de plată semnate, înscrisuri privind plata), care pot fi realizate ulterior și nu garantează, prin ele însele, că suma a fost efectiv plătită. Din experiența CRJ, lucrătorii contestă uneori inclusiv semnăturile de pe aceste documente. Dovedirea falsului presupune însă o expertiză grafoscopică, luni sau ani de proces și costuri pe care puțini și le permit, iar un lucrător migrant rămas fără loc de muncă păstrează, de regulă, dreptul de ședere cel mult 90 de zile.
Plata prin transfer bancar creează, în schimb, o urmă obiectivă și verificabilă: data plății, suma transferată și contul în care aceasta a fost virată. Nu este o simplă formalitate administrativă, ci un mecanism concret de protecție și, în caz de litigiu, un instrument probator real. Eliminarea ei mută, în practică, asupra lucrătorului migrant povara de a demonstra că nu a primit sumele înscrise în documentele salariale, în timp ce angajatorul controlează documentele care consemnează plata.
Motivarea amendamentului nu rezistă unei analize minime:
- Decizia CCR nr. 859/2009 este invocată greșit. Curtea a sancționat plata obligatorie prin card a salariilor bugetarilor pentru că salariații suportau comisioanele și limitele impuse de bănci, adică o restrângere a dreptului de proprietate în interes privat. Aici, obligația servește un interes public, și anume prevenirea exploatării. Dacă problema sunt costurile bancare, soluția e ca ele să nu cadă în sarcina străinului, nu eliminarea protecției.
- Nu există nicio discriminare. O obligație a angajatorului, instituită în beneficiul lucrătorului, nu îl dezavantajează pe acesta cu nimic. Deschiderea contului este deja facilitată de art. 7 alin. (3) din OUG 32.
- „Regimul comun” din Codul muncii nu este un argument. Aceeași OUG 32 impune și alte reguli speciale pentru străini (contract într-o limbă pe care o înțeleg, chirie plafonată la 25% din salariul net) pe care nimeni nu le consideră discriminatorii. Iar faptul că nicio directivă UE nu impune plata prin cont nu înseamnă că o interzice.
Ce cerem
CRJ solicită deputaților să respingă în plen amendamentele de la pozițiile 122, 79 și 26 din raport și să mențină textul ordonanței, astfel cum a fost adoptat de Senat. Luate împreună, cele trei amendamente permit ca lucrătorului migrant să i se rețină bani din salariu și să i se factureze servicii „conexe”, iar salariul să îi fie plătit cash, fără nicio urmă verificabilă. Sunt exact practicile pe care OUG 32 a fost adoptată să le combată.