Material realizat de jurnalista RFI, Lea Berzuc, în cadrul proiectului ”LIBER SĂ DECID. Tranziția de la tutelă la Sprijin în Luarea Deciziilor pentru persoanele cu dizabilități” derulat de Centrul de Resurse Juridice.
„Atâția ani această punere sub interdicție a fost bătută în cuie, încât n-au mai trecut de ea: persoană cu dizabilități egal punere sub interdicție, egal luat drepturile… NU e normal…NU LE pasă?… Nu trec de fața dizabilității: sunt persoane inutile, sunt o povară pentru stat…”
Mesajul vine de la mama unui copil cu autism și are asprimea unei palme.
O palmă dată unei clase politice care timp de 30 de ani s-a mulțumit cu “greaua moștenire” atât de bine că a uitat să schimbe un articol din Decretul din 1954, articol care a aruncat în afara societății, cu interdicția de a mai reveni în mijlocul ei, persoanele cu dizabilități intelectuale sau psihosociale.
Oameni sau numere de dosar?
„Lăsați orice speranță, voi cei care intrați aici…”
Acesta e mesajul de la intrarea în „Infernul” lui Dante și cel care s-ar potrivi cel mai bine sistemului infernal de stat în care sunt captive persoanele cu dizabilități… Știam de zecile de abuzuri documentate de Centrul de Resurse Juridice, văzusem imaginile rulate de televiziunile naționale și străine cu clădirile insalubre cu camere mici cu iz penitenciar în care erau ținuți legați zeci de oameni, copii sau adulți, de paturi adesea de fier. Aveam și imaginea mai veselă a unor bărbați internați la un ospiciu în drumul spre munte care făceau semne că vor o țigară, cocoțați pe zidurile care îi despărțeau de lume. Ce nu știam era că plasa aceasta de păianjen în care se zbăteau în tăcere atâtea suflete avea un nume aparent inofensiv: articolul 164 alin. 1, Cod Civil.
🎧 Ascultă și materialul realizat de Lea Berzuc pentru RFI, cu intervențiile Iuliei Scântei, președinta Comisiei Juridice, Senat și ale Danielei Coman – președinta ASPNS Luceafărul, mama unei domnișoare cu dizabilitate, precum și ale doamnelor Alexandra, Sabina și ale domnului Marcel – persoane care au trecut sau încă trec prin proceduri de ridicare a măsurii punerii sub interdicție:
Am aflat-o tot de la CRJ, în cadrul unui demers amplu care, printre altele, urmărește îndeaproape modificare în Parlament a acestui articol moștenit din vechiul Cod Civil de dinainte de Revoluție, reflexul unui regim obișnuit să pună sub lacăt tot ce nu era „conform standardelor” și oare ce putea fi mai „deranjant” decât imaginea unor persoane cu dizabilități sau cu probleme de sănătate mintală care stricau tabloul stadioanelor pline de oameni ai muncii și pionieri cu steaguri colorate. În 1989 drapelul avea o imensă gaură care deschidea ochii asupra a ceea ce era dincolo de sloganuri. Și totuși, dacă vechiul Cod Civil a fost modificat în anii care au urmat, toată lumea a lăsat însă intact articolul 164, un semn că nicio schimbare nu a intervenit în atitudinea statului față de cei închiși între pereții orfelinatelor, ospiciilor, azilurilor, rămași la fel de invizibili și la fel de indezirabili. Aceștia au rămas „sub interdicție”, la propriu și la figurat… Mă gândeam că lipsa oricărei tentative de a abroga acest articol din partea clasei politice reflectă cel mai bine ideea că mentalitățile nu s-au schimbat după 1989.
Când David îl înfruntă pe Goliath
Dacă politicienii au ignorat mai bine de 30 de ani problemele cu care se confruntă persoanele cu dizabilități, iată că piatra care avea să-l răpună pe Goliath a fost aruncată tocmai de un om „pus sub interdicție” și privat de drepturile sale fundamentale: Dl. N, prin intermediul avocatului său, a ridicat o excepție de neconstituționalitate într-un dosar aflat pe rolul Tribunalului Buzău și a reușit să convingă în 2020 Curtea Constituțională să declare neconstituțional articolul 164 alin. 1 și să oblige Parlamentul să schimbe legislația pentru a așeza lucrurile.
A început un lung război de uzură al organizațiilor neguvernamentale, persoanelor cu dizabilități intelectuale și psihosociale, ale familiilor acestora să aducă argumente în favoarea înlocuirii punerii sub interdicție cu măsuri reale, aplicabile, de sprijin în luarea deciziilor. Deși nu mulți sensibili la nuanțe, senatorii au votat la propunerea Comisiei Juridice o propunere legislativă care face un prim pas în acest sens. Senatoarea Iulia Scântei, președinta comisiei, a admis că e nevoie de această reformă adâncă a modului de gândire și raportare la persoanele cu dizabilități. În forma în care propunerea legislativă a plecat de la Senat spre dezbatere la Camera Deputaților, sunt prevăzute și termene de reevaluare a zecilor de mii de dosare care au instituit măsura punerii sub interdicție pentru persoane cu dizabilități – anume 3 ani, precum și un termen de 3 luni pentru cererile noi de punere sub interdicție, depuse după declararea neconstituționalității art. 164 alin. 1, care vor fi analizate în sensul noii legi, aflate încă în dezbaterea Parlamentului.
Senatoarea a recunoscut la rândul său că acesta este doar primul pas într-un proces mai dificil de schimbare a mentalității unei întregi societăți, de la magistrații care judecă astfel de dosare, la asistenții sociali, medici, autorități locale și aceasta pentru că, spune ea, ar trebui ca pe viitor persoanele cu dizabilități să fie sprijinite să revină în societatea în care li s-a interzis să aibă dreptul de a decide pentru sine: „Cred că momentul acesta de cotitură în a re-evalua, a reda șansele acelora care au autonomie să beneficieze de drepturile noii legi cred că e prioritar. Intrăm practic în premieră în acest cadru legal în care unei persoane cu dizabilități i se permite de a lua decizii asistate“, a spus Iulia Scântei, insistând pe faptul că reforma aceasta va cere o schimbare de mentalități pe care legea doar o poate iniția…
Când îți vorbesc…
Am început să documentez, cu sprijinul CRJ, câteva cazuri de ridicare a măsurii punerii sub interdicție și, mărturisesc, m-am cutremurat. De ce? Pentru că mi-au fost dărâmate propriile prejudecăți, deși nu credeam că am multe. Oameni cărora statul le pusese simbolic eticheta de „interziși” erau persoane cu povești cutremurătoare, prinse în pânza uriașă de păianjen din care nu au mai reușit să iasă.
Ca jurnalist obișnuit cu relatările seci despre „facts“, cum spun englezii, adică „fapte”, am înțeles că nu poți scrie cu adevărat despre dizabilități fără să încerci măcar să vorbești cu cei care le poartă „stigmatul” într-o societate care, chiar binevoitoare, nu încearcă să îi asculte pentru că „știe mai bine ce e bine pentru ei“.
„Nu aș fi crezut că o să mai scap vreodată“, mi-a povestit unul dintre cei puși sub interdicție. De ce? Pentru că statul român și uneori și noi, ca societate, operăm grosier, fără nuanțe: ca persoană cu dizabilități ți se pune eticheta, cămașa de forță și lacătul și nimeni nu te mai ia în seamă, nu se mai gândește dacă și cum ai putea fi ajutat. “Tetrapareză spastică” echivalează cu un pat de metal în care, la doar 30 de ani, ajungi să mai cântărești doar 30 de kilograme pentru că nimeni nu s-a gândit să îți dea vreo șansă de a fi mai bine, măcar și un pic mai bine. Sindrom Down, autism, epilepsie, toate sunt „frumos etichetate” și nimeni nu merge dincolo de filele unui dosar medical. La fel, nimeni nu merge mai departe de eticheta “164-pus sub interdicție”…
Medical, social și juridic rămâi cum te-a așezat statul român pe sutele de rafturi labirintice.
Cel mai trist, mi-a povestit una dintre persoanele cu care am vorbit, este că politicienii nu vor să vadă oamenii și să le asculte poveștile.
Dezbaterea din Parlament pe modificarea Codului Civil continuă și acum când scriu aceste rânduri și, ca jurnalist, o voi urmări până la capăt în speranța că articolul 164 va deveni într-adevăr istorie și toate lanțurile puse de acesta vor cădea, lăsându-le celor puși sub interdicție dreptul de a decide în sfârșit pentru ei, chiar dacă pentru unii va fi nevoie de o decizie asistată. Ar fi primul semnal că statul nu mai este o mașinărie de îndosariat și clasat vieți…
Atunci, doamna Sabina se va putea plimba fără să fie însoțită de tutore, așa cum povestește cu nostalgie că făcea odată. Doamna Alexandra va putea merge la spectacole fără bilet de voie, dar mai ales va putea avea un loc de muncă la care visează de multă vreme. Domnul Marcel nu se va mai teme pentru viața lui, iar gemetele Georgianei și gesturile ei vor fi traduse de cineva care face efortul să o înțeleagă și nu vor fi mai reduse la tăcere de un aparat birocratic pentru care 30 de kilograme sunt suficiente ca simțul datoriei să fie satisfăcut…
__________________________________
Material realizat Lea Berzuc pentru Centrul de Resurse Juridice în cadrul proiectului ”LIBER SĂ DECID. Tranziția de la tutelă la Sprijin în Luarea Deciziilor pentru persoanele cu dizabilități”.
Sursa foto: CRJ 2014-2016
__________________________________
Proiectul ”LIBER SĂ DECID. Tranziția de la tutelă la Sprijin în Luarea Deciziilor pentru persoanele cu dizabilități” este derulat de Centrul de Resurse Juridice cu sprijinul financiar Active Citizens Fund România, program finanțat de Islanda, Liechtenstein și Norvegia prin Granturile SEE 2014-2021. Conținutul acestei pagini web nu reprezintă în mod necesar poziția oficială a Granturilor SEE și Norvegiene 2014-2021; pentru mai multe informații accesați www.eeagrants.org. Informații despre Active Citizens Fund România sunt disponibile la www.activecitizensfund.ro.
Lucrăm împreună pentru o Europă incluzivă!
