Intermediarii în justiție – o adaptare procedurală necesară accesului la justiție pentru persoanele cu dizabilități
1. Context
Accesul liber și efectiv la justiție reprezintă un principiu de bază al statului de drept, consacrat atât la nivel european[1], cât și național[2]. Dincolo de acest statut, măsura în care liberul acces la justiție este asigurat cetățenilor trebuie supusă unei analize critice permanente, întrucât realitatea ne indică un evident caracter perfectibil al garanțiilor procedurale de care se bucură justițiabilii.
O atenție sporită se impune a fi acordată accesului la justiție pentru persoanele cu dizabilități, accesibilitatea fiind principiul-cheie al Convenției privind drepturile persoanelor cu dizabilități a Organizației Națiunilor Unite. Astfel, printre deficiențele sistemice în materia asigurării unui acces efectiv la justiție pentru persoanele cu dizabilități se remarcă
(i) lipsa reglementării unor adaptări procedurale[3] rezonabile, care să asigure posibilitatea persoanelor cu dizabilități de a se adresa organelor judiciare în condiții de egalitate și nediscriminare,
(ii) insuficiența mecanismelor de acordare a ajutorului public judiciar în materie civilă pentru persoanele cu dizabilități, și
(iii) lipsa unor proceduri de formare și instruire a personalului instanțelor judecătorești și al altor organe judiciare în materia înțelegerii dizabilității psihosociale, relaționării și gestionării cauzelor în care sunt implicate persoane cu dizabilități.
În prezenta opinie, ne propunem să ilustrăm necesitatea reglementării intermediarilor/ facilitatorilor[4] pentru persoanele cu dizabilități în cadrul procedurilor judiciare și extrajudiciare, astfel încât accesul lor la justiție să fie unul real, nu doar iluzoriu.
2. Intermediarii în justiție
Una dintre cele mai importante componente în privința accesului la justiție pentru persoanele cu dizabilități intelectuale și/sau psihosociale este reprezentată de adaptări adecvate:
- intermediari sau facilitatori,
- adaptări și modificări procedurale,
- adaptări ale mediului și
- sprijin pentru comunicare.
Există numeroase bariere în sistemul de justiție care îngreunează sau chiar îngrădesc accesul egal la justiție pentru persoanele cu dizabilități: limbajul inadecvat, rapiditatea procesului, lipsa confortului, reguli prea stricte, stigmatizare, dezumanizare etc.
Potrivit art. 13 din Convenția pentru Drepturile Persoanelor cu Dizabilități (denumită în continuare CDPD), Statele Părţi vor asigura acces efectiv la actul de justiţie pentru persoanele cu dizabilităţi, în condiţii de egalitate cu ceilalţi, inclusiv prin asigurarea de acomodări de ordin procedural şi adecvate vârstei, pentru a le facilita un rol activ ca participanţi direcţi şi indirecţi, inclusiv ca martori, în toate procedurile legale, inclusiv etapele de investigaţie şi alte etape preliminare.
Astfel, CDPD consacră necesitatea accesibilizării actului de justiție nu numai în etapa judecății propriu-zise, ci inclusiv în faza sesizării organelor competente și urmăririi penale (în materie penală) și în faza pre-litigioasă (în materie civilă). Or, prin prisma obiectului și scopului acestora, procedurile judiciare (deopotrivă penale sau civile) sunt marcate de un formalism pronunțat, de utilizarea unei terminologii ermetice și de reguli de procedură dificil de urmărit pentru persoanele care nu au o instruire juridică. În mod similar, acordarea de asistență juridică[5] în faza pre-litigioasă se poate dovedi dificilă în măsura în care avocatul nu manifestă înțelegere față de speța și circumstanțele concrete ale clientului.
Din această perspectivă, persoanele cu dizabilități intelectuale sau psihosociale pot percepe desfășurarea procedurilor judiciare ca fiind obscură, lipsită de transparență și dificil de înțeles, fapt care periclitează garanția accesului liber și nediferențiat la justiție. Așadar, este esențial ca, la nivelul entităților implicate în realizarea actului de justiție să existe personal instruit cu privire la interacțiunea cu persoane cu dizabilități, astfel încât să transpună, în termeni accesibili, implicațiile fiecărui demers judiciar, precum și drepturile și obligațiile specifice.
Cu referire la faza pre-litigioasă, respectiv comunicarea cu un avocat ales sau un avocat desemnat din oficiu, apreciem că persoana cu dizabilități intelectuale sau psihosociale ar trebui să poată beneficia, în caz de nevoie, de o persoană de sprijin care să asigure transmiterea accesibilă a informației de la client la avocat și vice-versa. În România, așa-numita specializare[6] a avocaților nu este reglementată, astfel încât nu există avocați formați pentru gestionarea unor spețe specifice, precum cele care implică persoane care fac parte din grupuri vulnerabile la discriminare/ ale căror drepturi le sunt încălcate frecvent sau sistemic. Din acest motiv, credem că, în interacțiunea avocat-client, scopul intermediarului este acela de a media eventualele bariere de comunicare ori de înțelegere, astfel încât persoana cu dizabilități să înțeleagă demersurile judiciare pe care le are la dispoziție, riscurile asociate acestora și să decidă în consecință. De exemplu, pentru a se asigura că avocatul primește toate informațiile relevante referitoare la cazul clientului, facilitatorul poate sugera adresarea întrebărilor într-o manieră calmă, simplificată, și sprijinirea clientului să explice situația de fapt în mod complet, în funcție de nevoile sale si de gradul său de dizabilitate (prin utilizarea de pictograme, imagini, obiecte).
În privința interacțiunii cu organele judiciare, în special în etapa audierii persoanelor cu dizabilități, asigurarea unei comunicări eficiente este crucială. Având în vedere faptul că, în România, magistrații nu beneficiază de instruire în materia comunicării cu persoane cu dizabilități intelectuale sau psihosociale, iar alte adaptări procedurale nu există, cadrul sălii de judecată/audiere poate genera o stare de temere și disconfort pentru justițiabilii cu dizabilități. Astfel, este necesară intervenția unei persoane care să se asigure că persoana cu dizabilități înțelege contextul în care se află, drepturile pe care le are, interpelările din partea organelor judiciare, precum și la rându-i să fie înțeles de către organele judiciare.
În lipsa intermedierii descrise anterior, există riscul iminent ca situația de fapt cunoscută de către persoana cu dizabilități, indiferent de calitatea sa de victimă, suspect, inculpat ori parte a procesului civil, să rămână necunoscută ori înțeleasă eronat de către organele judiciare. Suplimentar, persoana cu dizabilități poate fi privată de exercitarea efectivă a drepturilor sale procedurale (e.g. propunerea administrării de probe) din cauza faptului că desfășurarea procedurii judiciare nu îi este explicată în mod accesibil.
Intermediarii sunt neutri și nu vorbesc în numele persoanelor cu dizabilități sau al sistemului judiciar și nici nu conduc sau influențează deciziile sau rezultatele. Imparțialitatea și neutralitatea sunt esențiale în rolul de intermediar, dacă nu se respectă se pot contamina probele. Intermediarul nu este implicat în caz, ci doar în modul în care participarea persoanei cu dizabilități este eficientă și nediscriminatorie.
Având în vedere aspectele redate anterior, devine evidentă nevoia reglementării rolului de intermediar/facilitator în cadrul procedurilor judiciare, care să își desfășoare activitatea cu imparțialitate[7] față de participanții și obiectul cauzei în care este numit.
3. Interpretul din procedurile judiciare, precursor al rolului de facilitator?
Potrivit dispozițiilor art. 225 alin. 2 Codul de procedură civilă, în cazul în care una dintre părți are deficiențe de auz și/ sau vorbire ori, din orice altă cauză, nu se poate exprima, comunicarea cu ea se va face în scris, iar dacă nu poate citi sau scrie, se va folosi un interpret.
Suplimentar, în procesul penal, ori de câte ori persoana audiată nu înţelege, nu vorbeşte sau nu se exprimă bine în limba română, audierea se face prin interpret. Interpretul poate fi desemnat de organele judiciare sau ales de părţi ori persoana vătămată, dintre interpreţii autorizaţi, potrivit legii[8].
Totuși, dispozițiile legale citate se dovedesc a fi insuficiente și lipsite de eficiență, câtă vreme:
- Accesul la interpret nu este reglementat și pentru faza extrajudiciară, respectiv pentru comunicarea cu un avocat, recurgerea la un mediator și alte asemenea,
- Interpretul nu realizează o evaluare prealabilă a persoanei cu dizabilități, pentru a identifica și deprinde modalitățile de comunicare adecvate părții, ci interacționează pentru prima dată cu partea în momentul în care este realizată audierea/comunicarea cu organele judiciare,
- Nu există reglementări privind continuitatea aceluiași interpret pe întreaga durată a procedurii judiciare (i.e. dacă persoana cu dizabilități se prezintă la mai multe sesiuni de audiere ori la mai multe termene de judecată, persoana interpretului diferă). Astfel, nu se creează posibilitatea construirii unei legături de încredere între interpret și parte.
Prin urmare, apreciem că reglementarea accesului la interpret reprezintă doar în aparență o garanție pentru accesul la justiție al persoanelor cu dizabilități; în realitate, rolul interpretului este prevăzut superficial în legislație, fără proceduri clare care să creeze un sprijin efectiv pentru partea cu dizabilități.
4. Concluzii
Inexistenți în cadrul legislativ actual, intermediarii în justiție ar putea constitui un progres semnificativ în sensul asigurării unui acces efectiv la justiție pentru persoanele cu dizabilități. În acest sens, concluziile prezentei opinii au în vedere:
- reglementarea în clasificarea ocupațiilor din România a categoriei de intermediar/facilitator pentru persoane cu dizabilități intelectuale sau psihosociale,
- includerea și finanțarea poziției de intermediar/facilitator în organigrama instanțelor judecătorești, parchetelor, secțiilor de poliție, serviciilor de probațiune,
- sprijinirea creării de parteneriate între Barourile din Uniunea Națională a Barourilor din România și intermediari/facilitatori, astfel încât avocații să poată accesa, la cerere, un intermediar pentru optimizarea interacțiunii cu clienții lor,
- asigurarea unei rețele naționale de intermediari/facilitatori pentru persoanele cu dizabilități intelectuale și psihosociale, aptă să intervină prompt în vedere sprijirii interacțiunii dintre persoanele cu dizabilități și alte organe implicate în realizarea actului de justiție care nu au prevăzut intermediari/facilitatori în schema de personal.
Material realizat în cadrul proiectului Monitorizarea drepturilor omului, la zi, cu sprijinul financiar Active Citizens Fund România, program finanțat de Islanda, Liechtenstein și Norvegia prin Granturile SEE 2014-2021. Conținutul acestui material nu reprezintă în mod necesar poziția oficială a Granturilor SEE și Norvegiene 2014-2021; pentru mai multe informații accesați www.eeagrants.org. Lucrăm împreună pentru o Europă inclusivă!
[1] Art. 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene: Orice persoană ale cărei drepturi și libertăți garantate de dreptul Uniunii sunt încălcate are dreptul la o cale de atac eficientă în fața unei instanțe judecătorești, în conformitate cu condițiile stabilite de prezentul articol. Orice persoană are dreptul la un proces echitabil, public și într-un termen rezonabil, în fața unei instanțe judecătorești independente și imparțiale, constituită în prealabil prin lege. Orice persoană are posibilitatea de a fi consiliată, apărată și reprezentată. Asistența juridică gratuită se acordă celor care nu dispun de resurse suficiente, în măsura în care aceasta este necesară pentru a-i asigura accesul efectiv la justiție.
[2] Art. 21 din Constituția României:
(1) Orice persoană se poate adresa justiţiei pentru apărarea drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor sale legitime.
(2) Nici o lege nu poate îngrădi exercitarea acestui drept.
(3) Părţile au dreptul la un proces echitabil şi la soluţionarea cauzelor într-un termen rezonabil.
(4) Jurisdicţiile speciale administrative sunt facultative şi gratuite.
[3] Prin adaptări procedurale, ne referim la norme specifice, incluse în legislația specifică (i.e. Codul de procedură civilă și Codul de procedură penală), precum și în regulamentele de funcționare ale instanțelor judecătorești și ale altor organe judiciare, care să asigure posibilitatea persoanelor cu dizabilități de a-și exercita drepturile în cadrul unui proces civil sau penal fără discriminare şi în condiţii de egalitate. În concret, astfel de adaptări procedurale pot viza posibilitatea persoanelor cu dizabilități de a fi însoțite pe tot parcursul procedurilor judiciare și extrajudiciare de o persoană de sprijin, adoptarea unui limbaj simplificat și accesibil pe parcursul procedurilor judiciare și extrajudiciare, adaptarea spațiilor de așteptare și a celor în care se realizează interacțiunea propriu-zisă cu autoritățile și alte asemenea
[4] Mai multe detalii sunt disponibile în ”Principii și orientări internaționale privind accesul la justiție pentru persoanele cu dizabilități”, United Nations, Geneva, august 2020: https://www.un.org/development/desa/disabilities/wp-content/uploads/sites/15/2020/10/Access-to-Justice-EN.pdf
[5] Conform dispozițiilor art. 38 alin. 1 din Legea 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat, În exercitarea profesiei, avocaţii sunt parteneri indispensabili ai justiţiei. Din acest motiv, credem că problema accesibilizării procedurilor judiciare nu poate fi tratată fără a pune în discuție existența unor adaptări adecvate și în relația avocat-client.
[6] În anumite jurisdicții, dincolo de pregătirea juridică generală de care dispun toți avocații admiși în Barou, există calificări suplimentare conferite de corpurile profesionale ale avocaților, care atestă cunoștințele juridice aprofundate în una sau mai multe materii (e.g. dreptul muncii, dreptul construcțiilor).
[7] Intermediarul nu are calitatea de parte în procedura judiciară în care participă, scopul acestuia fiind eficientizarea comunicării dintre persoana cu dizabilități și organele judiciare. Totuși, incompatibilitățile prevăzute de lege pentru organele judiciare ar trebui aplicate și în cazul intermediarilor.
[8] Art. 105 alin. 1 Codul de procedură penală.
