De câțiva ani circulă în social media o anecdotă reciclată, un presupus citat al antropoloagei Margaret Mead, care ar fi fost întrebată în cadrul unei prelegeri „care este cel mai timpuriu semn de civilizație?” și ar fi răspuns „un femur uman vindecat”, explicațiile fiind că animalele rănite din sălbăticie vor fi vânate și mâncate înainte ca oasele rupte să se poată vindeca, astfel că un femur vindecat este un semn că o persoană rănită trebuie să fi primit ajutor de la alții suficient cât să se vindece fractura. Concluzia anecdotei ar fi că civilizația începe cu ajutorarea celor care se găsesc în dificultate.
Desigur, ca multe lucruri din social media, și asupra acestei povești planează îndoiala cu privire la veridicitatea ei, ba chiar un alt antropolog impresionat de poveste ajunge să se preocupe cu verificarea surselor acesteia și ajunge la concluzia că, cel mai probabil, povestea nu este una adevărată[1].
Totuși, indiferent dacă Margaret Mead a spus asta sau nu, concluzia rămâne. La baza unei societăți civilizate stă, printre altele, și asigurarea îngrijirii și asistenței celor vulnerabili, iar lucrul acesta nu se întemeiază doar pe rațiuni altruiste – ajutorarea altora din empatie și din dorința de a face bine, ci și pe rațiuni cât se poate de pragmatice – avem nevoie de mecanisme eficiente și efective pentru oricare dintre noi ar ajunge într-o stare de vulnerabilitate.
Pe fondul celor de mai sus, o investigație jurnalistică recentă a echipei Recorder[2] intitulată „Vânătorul de bătrâni” provoacă indignare, problemele ridicate fiind, în esență, lipsa de implicare și rol activ a instituțiilor statului. Pe scurt, potrivit investigației, se pare că mai mulți vârstnici din Oradea ar fi decedat în condiții suspecte, numitorul comun în aceste cazuri fiind relația de apropriere, de prietenie cu un bărbat tânăr (aproximativ 40 de ani) care s-ar fi angajat să îi ajute și să îi îngrijească. Se pare, de asemenea, că după decesul unuia dintre bătrâni, bărbatul ar fi ajuns să moștenească averea rămasă de pe urma acestuia, invocând existența unui testament olograf lăsat cu scurt timp înainte de deces. Mai multe persoane ar fi reclamat această situație organelor de cercetare penală, invocând că bărbatul ar fi profitat de starea de vulnerabilitate a victimelor în scopul însușirii bunurilor lor, ba chiar ar exista suspiciuni și cu privire la implicarea acestuia în decesul lor. Deși faptele s-au produs în 2016, respectiv 2019, ancheta organelor de cercetare penală nu a fost încă finalizată.
Fără a intra în detaliile speței, nedorind să emitem opinii punctuale cu privire la faptele reclamate sau la cursul anchetei, ceea ce atrage atenția este, în mod evident, că victimele în cauză erau în vârstă, singure și într-o stare de vulnerabilitate ce a contribuit la cele întâmplate. În urma publicării investigației, au existat mai multe reacții, o parte concentrându-se pe faptul că bătrânii în cauză nu ar fi avut copii, ar fi rămas singuri la bătrânețe, astfel că nu a fost nimeni care să poată împiedica cele întâmplate și care să îi poată reprezenta în fața autorităților sau chiar să stăruie în urma decesului în finalizarea anchetei și identificarea persoanelor responsabile.
Totuși, o altă investigație[3] de anul trecut care a șocat întreaga societate arăta abuzurile la care sunt supuși vârstnicii instituționalizați în centre de îngrijire și asistență private, mulți dintre ei fiind aduși acolo de către membri de familie care nu îi puteau îngriji la domiciliu și care plăteau contravaloarea acestor servicii furnizorilor de servicii sociale.
Ca atare, cel puțin din evenimentele ultimului an, tragem concluzia că motivele pentru care ajungem să ne confruntăm cu astfel de cazuri de abuz nu se rezumă la faptul că persoanele vulnerabile nu au alături membri de familie care să îi ajute și să preîntâmpine abuzurile. Cazurile expuse anterior dovedesc că și cu membri de familie implicați, abuzurile asupra vârstnicilor se întâmplă în continuare, astfel că rațiunile ar trebui să fie altele.
O altă concluzie a investigațiilor evocate a fost lipsa de implicare a autorităților și instituțiilor competente în materie. Analizând legislația incidentă în materie, din art. 92 și 93 din Legea nr. 292/2011 a asistenței sociale rezultă că „persoanele vârstnice reprezintă o categorie de populație vulnerabilă cu nevoi particulare, datorită limitărilor fiziologice și fragilității caracteristice fenomenului de îmbătrânire” și că „în situația persoanei vârstnice singure sau a cărei familie nu poate să asigure, parțial sau integral, îngrijirea și întreținerea acesteia, statul intervine prin acordarea de beneficii de asistență socială și servicii sociale adecvate nevoilor strict individuale ale persoanei vârstnice.”
Totodată, art. 103 din Legea nr. 292/2011 a asistenței sociale prevede că „Persoana vârstnică care încheie acte juridice translative de proprietate, cu titlu oneros sau gratuit, în scopul întreținerii și îngrijirii personale, are dreptul la măsuri de protecție acordate în condițiile legii.” Legea asistenței sociale nu detaliază care sunt aceste măsuri de protecție și cum se acordă acestea. Regăsim totuși în art. 29 din Legea nr. 17/2000 privind asistenţa socială a persoanelor vârstnice o facilitate recunoscută persoanelor vârstnice: „(1) Autoritatea tutelară/Instanța de tutelă din unitatea administrativ-teritorială în care persoana vârstnică are domiciliul sau reședința are obligația de a acorda, la solicitarea acesteia, consiliere juridică gratuită în vederea încheierii contractelor de vânzare-cumpărare sau de donație ori în vederea constituirii de garanții mobiliare sau imobiliare, care au ca obiect bunurile mobile ori imobile ale persoanei vârstnice. (2) Persoana vârstnică este asistată, la cererea acesteia sau din oficiu, după caz, de un reprezentant al autorității tutelare, în vederea încheierii oricărui act translativ de proprietate, având ca obiect bunuri proprii, în scopul întreținerii și îngrijirii sale.”
Separat de acestea, aceeași lege prevede necesitatea ca furnizorii de servicii sociale adresate vârstnicilor (precum centrele de zi, cămine etc.) să acorde și consiliere juridică beneficiarilor.
Totodată, în cazul în care s-ar îndeplini condițiile pentru a opera instituția asistenței la încheierea actelor juridice reglementată de Legea nr. 140/2022 (existența unei dizabilități intelectuale sau psihosociale și nevoia de sprijin pentru a se îngriji de persoana sa, a-și administra patrimoniul și pentru a-și exercita, în general, drepturile și libertățile civile) s-ar putea alege această instituție. De asemenea, mai există și opțiunea curatelei, reglementată de art. 178 C.civ., care presupune numirea unui curator pentru persoană care din cauza bătrâneții, a bolii, a unei infirmități nu poate personal să își administreze bunurile și să își apere interesele.
Totuși, revenim la facilitatea recunoscută de art. 29 din Legea nr. 17/2000 cu titlu general, persoanelor vârstnice, căci aceasta nu presupune nici preexistența unei dizabilități intelectuale sau psihosociale și nici o imposibilitate a persoanei în cauză de a se îngriji personal de bunurile și interesele sale, ci este destinată oricărui vârstnic care are nevoie de consiliere juridică și față de care operează prezumția că se poate îngriji singur.
Facilitatea recunoscută de art. 29 din Legea nr. 17/2000 comportă, în opinia noastră, o serie de inconveniente, în special rezultate din formularea normei.
Faptul că se vorbește doar despre contracte de vânzare-cumpărare sau donații limitează sfera de aplicare substanțial, cât timp există alte tipuri de acte ce pot fi încheiate și pentru care ar fi necesară o protecție identică. În acest sens, ar fi util să se utilizeze o formulare similară celei din art. 103 din Legea nr. 292/2011 care să fie aplicabilă tuturor posibilelor acte pe care le-ar putea încheia o persoană vârstnică și care ar fi potențial păgubitoare – acte translative de proprietate, liberalități, precum și alte tipuri de acte juridice, precum promisiunile, pactele de opțiune șamd. Ideal ar fi ca persoanele vârstnice să poată solicita sprijinul autorității tutelare în orice situație în care ar avea nevoie de consiliere juridică pentru încheierea de acte, cât timp există pericolul ca de cealalată parte să se găsească o persoană cu intenții îndoielnice, iar încheierea actului să aibă potențial păgubitor.
O altă problemă o reprezintă procedura greoaie prin care se poate accesa o astfel de facilitate. Consultând site-urile celor șase primării de sector din Municipiul București, doar trei dintre acestea aveau disponibilă o secțiune despre această facilitate[4], iar din lista cu acte de care este nevoie pentru a obține acest sprijin rezultă că accesarea nu pare a fi deloc facilă; acest lucru poate reprezenta un impediment, ținând cont de dinamica încheierii actelor și de faptul că, uneori, o astfel de situație poate fi urgentă.
Mai mult, din informațiile disponibile pe site-urile evocate, pare că procedura există pentru situația în care actul are ca obiect înstrăinarea unui bun imobil al persoanei vârstnice și instituirea unei obligații de întreținere a acesteia. Or, art. 29 din Legea nr. 17/2000 nu este atât de limitativ, recunoscând dreptul la asistență și în cazul încheierii unui contract de vânzare-cumpărare sau a unei donații. Mai mult, deși art. 29 din Legea nr. 17/2000 prevede că autoritatea tutelară poate acorda asistență și din oficiu, procedurile enumerate anterior impun existența unei cereri scrise din partea persoanei vârstnice, însoțită de o serie de anexe sau o cerere scrisă din partea notarului care urmează a autentifica actul. Față de această situație, nu am regăsit o procedură concretă prin care autoritatea tutelară să intervină în mod preventiv, din oficiu, pentru a preîntâmpina cazuri precum cele documentate de investigația jurnalistică menționată anterior. În același sens, având în vedere că autoritatea tutelară ar trebui să intervină din oficiu, nu am regăsit vreo modalitate de sesizare a cazurilor acestea, vreun număr de telefon alocat în mod special acestor cazuri, la care ar putea apela orice persoană are informații sau suspiciuni cu privire la un act potențial vătămător ce ar putea fi încheiat de un vârstnic. De altfel, nu am identificat nici vreun număr de telefon al vreunei instituții publice la care să poată suna persoanele vârstnice care caută sprijin.[5]
Totuși, facilitățile de mai sus oferite de Statul român vârstnicilor ar trebui analizate prin prisma standardelor europene, cât timp suntem deopotrivă stat membru în Consiliul Europei și în Uniunea Europeană.
În acest sens, este relevantă Recomandarea CM/Rec(2014)2[6] a Comitetului de Miniștri din cadrul Consiliului Europei cu privire la promovarea drepturilor omului în rândul vârstnicilor. Trecând peste faptul că o recomandare nu este obligatorie pentru statele membre, trebuie avut în vedere că aceste acte oferă un cadru de politici și propuneri pe care guvernele le pot implementa la nivel național, în vederea asigurării respectării drepturilor omului.
În secțiunea „IV. Protecție împotriva violenței și abuzului” din Recomandarea CM/Rec(2014)2 există următoarele recomandări:
- „Statele membre ar trebui să protejeze persoanele în vârstă de violență, abuz și neglijență intenționată sau neintenționată. O astfel de protecție ar trebui acordată indiferent dacă aceasta are loc acasă, în cadrul unei instituții sau în altă parte.
- Statele membre ar trebui să prevadă măsuri adecvate de sensibilizare și alte măsuri pentru a proteja persoanele în vârstă de abuzul financiar, inclusiv înșelăciune sau fraudă.
- Statele membre ar trebui să pună în aplicare suficiente măsuri menite să conștientizeze personalul medical, lucrătorii de îngrijire, îngrijitorii informali sau alte persoane care oferă servicii persoanelor în vârstă pentru a detecta violența sau abuzul în toate situațiile, pentru a le sfătui cu privire la măsurile pe care să le ia în cazul în care bănuiesc că acel abuz a avut loc și, în special, să îi încurajeze să raporteze abuzurile autorităților competente. Statele membre ar trebui să ia măsuri pentru a proteja persoanele care raportează abuzuri împotriva oricărei forme de represalii.
- Statele membre desfășoară o investigație eficientă cu privire la afirmațiile credibile conform cărora au avut loc violențe sau abuzuri împotriva unei persoane în vârstă sau atunci când autoritățile au motive întemeiate să suspecteze că au avut loc astfel de rele tratamente.
- Persoanele în vârstă care au suferit abuzuri ar trebui să primească ajutor și sprijin adecvat. În cazul în care statele membre nu își îndeplinesc obligația pozitivă de a le proteja, persoanele în vârstă au dreptul la o cale de atac efectivă în fața unei autorități naționale și, dacă este cazul, la despăgubiri adecvate pentru prejudiciul suferit într-un timp rezonabil.”
Pe site-ul Consiliului Europei[7] există o compilație care cuprinde și un raport de implementare a Recomandării, precum și răspunsurile primite de la statele membre care au implementat măsuri conform Recomandării CM/Rec(2014)2. Nu am identificat printre acestea și informații privind România.
În Recomandarea Comitetului de Miniștri există multiple exemple de bune practici din diverse state membre care pot constitui un punct de plecare pentru cele care sunt în căutare de soluții pentru a implementa recomandările în sistemul național. Unul dintre exemple este cel al Germaniei, care a înființat programul „Safeguarding the elderly” (salvarea persoanelor în vârstă), care ajută la optimizarea siguranței persoanelor în vârstă și la implementarea abordărilor preventive. Un grup interdisciplinar de experți a elaborat un ghid pentru profesioniștii medicali pentru a detecta mai bine omuciderea sau cauzele nenaturale de deces la persoanele în vârstă. Autoritățile germane au elaborat o broșură care conține informații cuprinzătoare despre frauda și înșelăciunea care vizează persoanele în vârstă. Mai mult, există programe de instruire pentru personalul băncii despre cum să recunoască înșelăciunea situațiilor financiare critice pentru persoanele în vârstă. Relevant în exemplul Germaniei este abordarea interdisciplinară, care vine să se asigure că problema este înțeleasă în totalitate și care admite că soluțiile nu pot fi doar de ordin juridic sau doar de ordin social sau că o singură instituție ar trebui să fie competentă exclusiv în aceste materii.
Ceea ce rezultă din majoritatea exemplelor de bune practici din Recomandarea Comitetului de Miniștri este concentrarea tuturor resurselor disponbile în materie, inclusiv prin implicarea unor persoane care prin natura profesiei, interacționează cu persoane în vârstă și responsabilizarea acestor persoane, încuranjându-le să raporteze orice suspiciune ar avea despre un potențial abuz.
Totuși, în ceea ce privește situația României, cel puțin din exemplele documentate în investigațiile jurnalistice evocate anterior, observăm (i) o revoltă a cetățenilor față de lipsa de implicare a autorităților competente și, deopotrivă (ii) o atitudine reticentă a cetățenilor în a sesiza, a interveni, a ajuta atunci când au suspiciunea unui eventual abuz împotriva vârstnicilor. Or, cele două atitudini sunt contradictorii, în special având în vedere că statul și autoritățile sale nu sunt niște entități ideale, incapabile de eroare și exterioare nouă, ci sunt oglinda societății pe care o reprezintă și o administrează. Altfel spus, dacă la nivel individual nu ne pasă suficient de cei vulnerabili, încât să îi ajutăm în problemele cu care se confruntă, cel mai probabil nici autoritățile competente în această materie nu vor fi mai eficiente în acest sens, iar acest lucru nu se datorează doar unor funcționari nepregătiți suficient, ci și unei lipse de voințe populare în această materie, cât timp situația persoanelor vulnerabile nu pare să fie de interes în rândul populației, acestea fiind adesea stigmatizate, discriminate, supuse unor abuzuri adesea chiar și de instituțiile ce ar trebui să le ocrotească.
Față de toate evenimentele recente, a devenit publică o față ascunsă a societății noastre – tratamentul persoanelor vulnerabile în România. Poate pentru unii cetățeni evenimentele relatate au fost noi, dar cu siguranță că pentru alții lucrurile acestea erau cunoscute. Desigur că putem alege să susținem în continuare că este vorba doar despre eșecul autorităților și să căutăm tragerea la răspundere a acestora, iar această atitudine poate fi pe deplin justificată, având în vedere că multe dintre aceste tragedii s-au întâmplat pe fondul lipsei de pregătire sau de pasivitate a autorităților statului.
Totuși, evenimentele recente ne-au pus o oglindă în față fiecăruia dintre noi, iar imaginea rezultată astfel s-ar putea să ne nemulțumească. În zilele noastre, un semn de civilizație poate nu mai e un femur vindecat, dar poate fi un telefon la poliție, un email, o sesizare, o revenire cu o nouă solicitare dacă nimic nu s-a întâmplat sau nu a venit vreun răspuns, o solicitare către autoritatea tutelară sau direcția de asistență socială. De asemenea, un astfel de semn mai poate fi un angajat al unei bănci care nu închide ochii atunci când o doamnă în vârstă vine în fața sa și cere autorizarea unui necunoscut pentru a face operațiuni în contul său, poate fi un medic care nu se grăbește să concluzioneze un deces ca fiind din cauze naturale atunci când circumstanțele speței par suspecte, poate fi administratorul asociației de proprietari care decide să anunțe poliția când se întâmplă ceva neobișnuit cu o persoană vârstnică din asociație sau poate fi un polițist care, primind un telefon despre cele de mai sus, merge să verifice și caută sprijin și de la un asistent social, un jurist sau un psiholog și manifestă rol activ în executarea atribuțiilor sale.
Autoare: avocat Irina Mihale
© Centrul de Resurse Juridice, București, februarie 2024
Material realizat în cadrul proiectului Monitorizarea drepturilor omului, la zi, cu sprijinul financiar Active Citizens Fund România, program finanțat de Islanda, Liechtenstein și Norvegia prin Granturile SEE 2014-2021. Conținutul acestui material nu reprezintă în mod necesar poziția oficială a Granturilor SEE și Norvegiene 2014-2021; pentru mai multe informații accesați www.eeagrants.org. Lucrăm împreună pentru o Europă inclusivă!
[1] URL: https://www.sapiens.org/culture/margaret-mead-femur/, accesat la data de 21.02.2024
[2] URL: https://recorder.ro/investigatie-video-vanatorul-de-batrani/, accesat la data de 21.02.2024
[3] URL: https://www.investigatiimedia.ro/investigatii/lagarele-cristinei, accesat la data de 21.02.2024
[4] Site-ul Primăriei Sectorul 2 București, URL: https://www.ps2.ro/index.php/acte-necesare/autoritate-tutelara/74-asistare-persoana-varstnica, accesat la data de 23.02.2024 ; Site-ul Primăriei Sectorul 6 București, URL: https://www.asistentasociala6.ro/dgaspc6/dps/sapv, accesat la data de 23.02.2024 ; Site-ul Primăriei Sectorul 3 București, URL: https://www.primarie3.ro/index.php/informatii_publice/detaliu_act/asistare-persoane-varstnice, accesat la data de 21.02.2024.
[5] Singura facilitate identificată este programul „Telefonul vârstnicului” dezvoltat de Fundația Regală Margareta a României și care oferă informare și consiliere socială – URL: https://www.telefonulvarstnicului.ro/descrierea-proiectului/ accesat la data de 25.02.2024.
[6] URL: https://search.coe.int/cm/Pages/result_details.aspx?ObjectID=09000016805c649f, accesat la data de 21.02.2024.
[7] URL: https://rm.coe.int/promotion-of-human-rights-of-older-persons/16809fb9bf, accesat la data de 21.02.2024 ;
