1. Context
Acum aproximativ 10 ani, Marea Cameră a Curții Europene a Drepturilor Omului condamna România în cauza „CRJ în numele lui Valentin Câmpeanu”[1] pentru încălcarea art. 2 din Convenție – dreptul la viață (atât sub aspect material, cât şi sub aspect procedural), cât și a art. 13 din Convenție – dreptul la un remediu efectiv și statua necesitatea ca România să ia măsuri generale pentru a se asigura că persoanele aflate în situații similare celei lui Valentin Câmpeanu nu vor mai suferi aceleași încălcări ale drepturilor fundamentale recunoscute de Convenție.
Desigur că în legătura cu hotărârea pronunțată în cauza CRJ în numele lui Valentin Câmpeanu împotriva României putem purta discuții vaste care să ne plimbe prin majoritatea drepturilor și libertăților fundamentale, cât timp povestea lui Valentin Câmpeanu este una cu atât mai tragică cu cât toată viața sa, acesta s-a aflat în grija statului, prin instituțiile și autoritățile sale, sub pretinsa aparență de a avea acces la îngrijiri, resurse și remedii adaptate nevoilor sale.
Valentin Câmpeanu a decedat în seara zilei de 20 februarie 2004, la câteva luni după ce a împlinit 18 ani. Acesta își petrecuse toată viața în centre pentru copii, respectiv centre de plasament, după ce a fost abandonat la naștere. Curtea reține că dl. Câmpeanu „a fost diagnosticat «întârziere mintală profundă, QI = 30, infecţie cu HIV», a fost încadrat în gradul «grav» de handicap. Ulterior, a prezentat diverse simptome asociate virusului HIV, ca de exemplu tuberculoză pulmonară, pneumonie şi hepatită cronică”. La împlinirea vârstei de 18 ani, printr-o serie de proceduri administrative desfășurate fără ca acesta să participe, să fie consultat sau reprezentat, fără a avea un tutore desemnat, ajunge să fie transferat succesiv între Spitalul de Psihiatrie Poiana Mare și Unitatea Medico-Socială Cetate, fiecare dintre aceste instituții pretinzând că nu poate asigura îngrijirea și tratamentul dlui. Câmpeanu. Ultimele zile din viață și le petrece în Spitalul de Psihiatrie Poiana Mare în niște condiții inumane și degradante, cu atât mai mult cu cât se afla internat într-un spital, „singur într-o cameră neîncălzită, doar cu o bluză de pijama şi într-un pat fără lenjerie; nu se putea hrăni singur şi nu se putea deplasa singur la toaletă; personalul SPM a refuzat să-i acorde asistenţă, manifestând teamă să nu contracteze HIV, astfel încât pacientul era hrănit doar cu glucoză în perfuzie”[2].
Fără a face aprecieri cu privire la întreaga situație de fapt și la procedurile naționale în urma cărora CRJ s-a adresat Curții Europene a Drepturilor Omului în numele lui Valentin Câmpeanu, înțelegem să ne oprim atenția asupra unor considerente pe baza cărora Curtea a condamnat România pentru încălcarea drepturilor fundamentale ale lui Valentin Câmpeanu:
„160. În speţă, Curtea reaminteşte că, întrucât autorităţile nu au desemnat niciun tutore legal sau un alt reprezentant, nu a fost pusă în aplicare şi nici nu era disponibilă nicio formă de reprezentare pentru a-l proteja pe domnul Câmpeanu sau pentru a prezenta observaţii în numele său în faţa autorităţilor spitalului, a instanţelor naţionale sau în faţa Curţii (supra, pct. 111). Având în vedere circumstanţele excepţionale care au dus-o la decizia de a permite CRJ să acţioneze în numele tânărului (concluzie formulată supra, pct. 112), Curtea a constatat, de asemenea, o încălcare a art. 13 coroborat cu art. 2, pe motiv că statul nu a garantat şi pus în aplicare un cadru legal care să permită examinarea de către o autoritate independentă a capetelor de cerere ale domnului Câmpeanu (supra, pct. 150-153; a se vedea, de asemenea, pct. 154 referitor la capetele de cerere în temeiul art. 3, considerate separat şi coroborat cu art. 13). Astfel, faptele şi împrejurările care au condus Curtea la constatarea unei încălcări a art. 2 şi art. 13 relevă existenţa unei probleme mai vaste, care o obligă să indice măsuri generale pentru executarea hotărârii.
161. În acest context, Curtea recomandă ca statul pârât să aibă în vedere măsurile generale necesare pentru a se asigura că persoanele cu handicap mintal care se află într-o situaţie comparabilă cu cea a domnului Câmpeanu beneficiază de o reprezentare independentă care să le permită să formuleze în faţa unei instanţe sau în faţa oricărui alt organism independent capetele de cerere întemeiate pe Convenţie în ceea ce priveşte sănătatea şi tratamentul care le este acordat (a se vedea, mutatis mutandis, supra, pct. 113, şi Stanev, citată anterior, pct. 258).”
Ca atare, pe lângă faptul că dlui. Valentin Câmpeanu i-a fost încălcat dreptul la viață, Curtea a reținut că acestuia i-a fost încălcat deopotrivă și dreptul la un remediu efectiv, recunoscut de art. 13 din Convenție, cât timp situația în care se afla dl. Câmpeanu făcea imposibil ca acesta să poată reclama orice abuz sau să pretindă orice drept în fața unei instanțe. Desigur că această concluzie a Curții corespunde cu prevederile art. 13 din Convenția privind drepturile persoanelor cu dizabilităţi[3] care impun statelor semnatare o obligație pozitivă – aceea de a asigura ajustări de ordin procedural care să garanteze un acces efectiv la justiție și pentru persoanele cu dizabilități, în condiții de egalitate cu ceilalți.
În cauza CRJ în numele lui Valentin Câmpeanu există o Opinie concordantă a Judecătorului Pinto De Albuquerque care statuează că „este necesar ca persoanelor extrem de vulnerabile, care au fost împiedicate în orice fel (in any way în versiunea în limba engleză) să îşi exercite drepturile – adică printr-o acţiune sau o omisiune din partea statului pârât –, să li se ofere alte mijloace de a avea acces la Curte. În fapt, prezenta speţă este un exemplu perfect de omisiune în formă continuată din partea statului pârât, care, neasigurându-i domnului Câmpeanu nicio formă de reprezentare juridică sau de tutelă în cursul vieţii sale, deşi exista împotriva sa o plângere credibilă privind tratamentul medical şi educaţia acordate tânărului, a împiedicat într-adevăr exercitarea drepturilor care îi sunt garantate acestuia de Convenţie şi de dreptul intern.”
2. Problema de drept
În dovedirea executării obligațiilor ce revin statului din hotărârea pronunțată în cauza CRJ în numele lui Valentin Câmpeanu, România trebuie să prezinte un plan de acțiune coerent care să poată fi implementat. În vara anului 2023, într-unul dintre documentele comunicate Departamentului de Executare a hotătârilor Curții Europene a Drepturilor Omului[4], autoritățile române precizau că „potrivit informațiilor furnizate de Ministerul Justiției (MJ) pe această temă, Legea nr. 140/2022 reprezintă un progres legislativ foarte important, care aliniază legislația națională privind protecția persoanelor vulnerabile cu cele mai recente evoluții ale practicii CEDO și a Curții Constituționale. Noua lege plasează în centru persoanele care beneficiază de regimul de protecție și pune accent pe respectarea demnității, drepturilor și libertăților, voinței persoanei, nevoilor și preferințelor, precum și apărării autonomiei personale.”
Este adevărat că modificările aduse de Legea nr. 140/2022 schimbă cu totul paradigma vechii reglementării, cea a punerii sub interdicție, instituție declarată neconstituțională, oferă o perspectivă diferită asupra capacității civile de exercițiu și asigură noi instrumente care să permită o ocrotire proporțională și adecvată pentru persoanele care nu se pot ingriji singure de interesele lor.
Totuși, simpla elaborare și adoptare a Legii nr. 140/2022 nu rezolvă în totalitate problemele sistemice constatate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza CRJ în numele lui Valentin Câmpeanu. Astfel, deși art. 170, alin. (2), (3) și (4), C.civ.[5] prevede că „În lipsa unui tutore desemnat, instanța de tutelă numește cu prioritate în această calitate, dacă nu se opun motive întemeiate, soțul, părintele, o rudă sau un afin, un prieten sau o persoană care locuiește cu cel ocrotit dacă aceasta din urmă are legături strânse și stabile cu ocrotitul, în stare să îndeplinească această sarcină, ținând seama, după caz, de legăturile de afecțiune, de relațiile personale, de condițiile materiale, de garanțiile morale pe care le prezintă cel chemat să fie numit tutore, precum și de apropierea domiciliilor sau reședințelor. (3) În cazul în care niciuna dintre persoanele prevăzute la alin. (2) nu își poate asuma tutela, instanța de tutelă numește un reprezentant personal care a dobândit această calitate în condițiile legii speciale. (4) La numirea tutorelui, instanța ia în considerare preferințele exprimate de cel ocrotit, relațiile sale obișnuite, interesul manifestat cu privire la persoana sa, dar și eventualele recomandări formulate de persoanele apropiate acestuia, precum și lipsa intereselor contrare cu persoana ocrotită.”, prin art. 26, alin. (2) din Legea nr. 140/2022 se prevede că dispozițiile art. 170 alin. (3), C.civ. vor intra în vigoare la data care va fi prevăzută de legea specială privind reprezentantul personal.
Ca atare, deși prin Legea nr. 140/2022 se introduce instituția reprezentantului personal (care își propune să rezolve situațiile similare celei lui Valentin Câmpeanu, în care nu există persoane apropiate care să poată asigura reprezentarea persoanei cu dizabilități care nu se poate îngriji singură de interesele sale și care nu poate exercita singură drepturile ce îi revin), această soluție nu este nici până în prezent viabilă, fiind amânată până la momentul la care se va adopta o lege specială privind reprezentantul personal.
Ca atare, deși concluziile Curții sunt clare, în prezent, la 20 de ani de la moartea lui Valentin Câmpeanu și la 10 ani de la condamnarea României, în continuare nu există un mecanism concret, clar și efectiv în sistemul nostru de drept național care să preîntâmpine repetarea unor astfel de cazuri.
3. Situația din prezent
Desigur că principala problemă ce se ridică din toate cele de mai sus este de a determina ce se întâmplă cu persoanele ce se găsesc în situații similare cu cea a lui Valentin Câmpeanu până când legiuitorul va adopta o lege privind reprezentantul personal. Altfel spus, pentru cei care nu au niciun fel de persoane apropiate care să își poată asuma rolul de ocrotitor – fie în cadrul tutelei speciale, fie în cadrul consilierii judiciare, cine va putea să reprezinte interesele acestor persoane și să se asigure că acestea au acces la o instanță pentru a sesiza un abuz sau a cere respectarea unui drept?
La prima vedere, am putea concluziona existența unui vid legislativ, cât timp până la momentul la care vom avea reglementată instituția reprezentantului personal nu putem identifica persoane care să îndeplinească criteriile necesare numirii drept tutore, curator sau ocrotitor.
Totuși, există opinii potrivit cărora soluția acestei probleme este art. 25 din Legea nr. 448/2006 privind protecţia şi promovarea drepturilor persoanelor cu handicap, care prevede că „(4) În cazul în care persoana cu handicap nu are rude ori persoane care să accepte tutela, instanța judecătorească va putea numi ca tutore autoritatea administrației publice locale sau, după caz, persoana juridică privată care asigură protecția și îngrijirea persoanei cu handicap.”
Este adevărat că prevederile art. 25, alin. (4) din Legea nr. 448/2006 nu au fost abrogate explicit de Legea nr. 140/2022, însă, față de considerentele de mai sus, precum și având în vedere principiile trasate prin Legea nr. 140/2022, pare că viziunea legiuitorului este aceea de a elimina cu totul situațiile în care persoanele vulnerabile care nu își pot exercita singure drepturile să fie reprezentate de instituții și de a introduce reprezentarea prin persoane special desemnate de către instanțe pentru exercitarea acestor atribuții.
Pe de-o parte, nu vedem cum prevederile art. 25, alin. (4) din Legea nr. 448/2006 servesc scopului trasat de legiuitor prin adoptarea Legii nr. 140/2022, cât timp ele nu oferă răspuns problemelor sistemice constatate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza CRJ în numele lui Valentin Câmpeanu c. României, unde, printre altele, Curtea a semnalat nevoia de a asigura o reprezentare independentă care să le permită inclusiv sesizarea instanțelor competente pentru orice abuz sau încălcare a drepturilor fundamentale ce revin persoanei cu dizabilități ce necesită ocrotire.
Or, fără îndoială că în acest caz nu se poate pune problema unei reprezentări independente, cât timp instanța ar numi tutore autoritatea care este responsabilă inclusiv cu asigurarea îngrijirii și asistenței persoanei cu dizabilități. Altfel spus, pentru o persoană cu dizabilități aflată în grija statului (prin instituțiile sale), numirea drept tutore tot a unei autorități a statului este susceptibilă de a genera un vădit conflict de interese, cât timp s-ar ajunge la o suprapunere, chiar și parțială între instituția care asigură îngrijirea persoanei cu dizabilități și instituția care ar trebui să verifice modul în care se efectuează această îngrijire. Mai exact, pare improbabil ca autoritatea care se face responsabilă sau contribuie în orice mod la încălcarea unor drepturi fundamentale ale unei persoane cu dizabilități să sesizeze instanța de judecată pentru a se constata un astfel de abuz.
Din dezlegările Curții Europene a Drepturilor Omului în cauza CRJ în numele lui Valentin Câmpeanu c. României rezultă că doar prin numirea unui reprezentant independent, respectiv o persoană fizică și nu o instituție, s-ar putea considera că se asigură unei persoane vulnerabile o reprezentare eficientă. În acest sens, reamintim că unul dintre principiile de bază dezvoltate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în jurisprudența sa este acela dreptul de acces la o instanță trebuie să fie „concret și efectiv” și nu „teoretic și iluzoriu”[6].
Pe de altă parte, și dacă am admite că acest articol poate fi aplicat prin analogie, facem precizarea că alin. (4) al art. 25 din Legea nr. 448/2006 prevede un drept și nu o obligație pentru instanța învestită cu o astfel de cerere. Ca atare, instanța poate avea această opțiune în calcul, apelând la ea doar dacă se consideră adecvată. Or, dacă instanța constată un conflict de interese între persoana ce necesită ocrotire și autoritatea administraţiei publice locale, atunci aceasta nu ar putea face aplicarea alin. (4) al art. 25 din Legea nr. 448/2006 și s-ar găsi în aceeași situație problematică a lipsei unor instrumente efective pentru a asigura ocrotirea. Pentru aceste cazuri, cadrul legislativ actual nu are soluții.
Până la adoptarea unei legi care să reglementeze instituția reprezentantului personal, în ciuda modificărilor benefice aduse de Legea nr. 140/2022, nimeni nu poate garanta că nu mai există în prezent în România alte cazuri similare lui Valentin Câmpeanu.
Ca atare, rămân în continuare de actualitate considerentele expuse de Judecătorul Pinto De Albuquerque[7] în urmă cu aproximativ 10 ani: „această situaţie a dezvăluit existenţa unui vid juridic intolerabil în ceea ce priveşte protecţia drepturilor omului, având în vedere situaţia de extremă vulnerabilitate a domnului Câmpeanu de-a lungul întregii sale vieţi, absenţa rudelor apropiate, tutorilor sau reprezentanţilor legali şi faptul că statul pârât a refuzat să ancheteze decesul tânărului şi să aducă în faţa justiţiei persoanele răspunzătoare. Existenţa acestei găuri negre juridice, în care victime extrem de vulnerabile ale unor grave încălcări ale drepturilor omului, săvârşite de agenţi ai statului, pot să rătăcească întreaga lor viaţă fără niciun mijloc de a-şi exercita drepturile justifică un răspuns de principiu din partea Curţii.”
_____________________________________________________
Autoare: avocat Irina Mihale
© Centrul de Resurse Juridice, București, ianuarie 2024
Material realizat în cadrul proiectului Monitorizarea drepturilor omului, la zi, cu sprijinul financiar Active Citizens Fund România, program finanțat de Islanda, Liechtenstein și Norvegia prin Granturile SEE 2014-2021. Conținutul acestui material nu reprezintă în mod necesar poziția oficială a Granturilor SEE și Norvegiene 2014-2021; pentru mai multe informații accesați www.eeagrants.org. Lucrăm împreună pentru o Europă inclusivă!
[1] CEDO, HOTĂRÂREA din 17 iulie 2014, Centrul de Resurse Juridice în numele lui Valentin Câmpeanu împotriva României, URL: http://hudoc.echr.coe.int/eng?i=001-145577#{%22display%22:[%220%22],%22languageisocode%22:[%22RUM%22],%22appno%22:[%2247848/08%22],%22itemid%22:[%22001-147826%22]}
[2] Astfel cum reține Curtea în par. 23 al Hotărârii, citând raportul întocmit de CRJ, în urma vizitei de monitorizare ce avusese loc chiar în cursul zilei de 20 februarie 2004, cu câteva ore înainte de decesul dlui. Valentin Câmpeanu.
[3] Articolul 13 din Convenția privind drepturile persoanelor cu dizabilităţi, publicată în M.Of nr. 792 din 26 noiembrie 2010
Accesul la justiţie
1. Statele părţi vor asigura acces efectiv la actul de justiţie pentru persoanele cu dizabilităţi, în condiţii de egalitate cu ceilalţi, inclusiv prin asigurarea de ajustări de ordin procedural şi adecvate vârstei, pentru a le facilita un rol activ ca participanţi direcţi şi indirecţi, inclusiv ca martori, în toate procedurile legale, inclusiv etapele de investigaţie şi alte etape preliminare.
[4] Notă de informare privind măsurile generale necesare în grupul cauzelor CRJ în numele lui Valentin Câmpeanu, Parascineti, N., N nr. 2, R.D. și I.M.D. și Cristian Teodorescu v. Romania, disponibilă pe site-ul hudoc.exec.coe.int, URL: https://hudoc.exec.coe.int/eng?i=DH-DD(2023)354E, accesat la data de 10.01.2024;
[5] În forma ulterioară modificărilor aduse de Legea nr. 140/2022;
[6] C.E.D.O., Bellet c. Franța, 04.12.1995, URL: https://hudoc.echr.coe.int/fre?i=001-62507, accesat la data de 10.01.2024;
[7] Pct. 3 din Opinia concordantă a Judecătorului Pinto De Albuquerque (parte din Hotărârea pronunțată de Marea Cameră a Curții Europene a Drepturilor Omului în cauza CRJ în numele lui Valentin Câmpeanu c. României) prin care semnala nemulţumirea sa ce constă în faptul că majoritatea a ales să abordeze chestiunea juridică în cauză în mod cazuistic şi limitat, ignorând necesitatea unei declaraţii ferme cu privire la o problemă de principiu.
