Articol de Roxana Stănescu, apărut în original Hermannstädter Zeitung
Un băiat ca toți băieții, cel puțin aparent: Dănuț are 13 ani, este un pic supraponderal, îmbrăcat curat, destul de vorbăreț, mai ales când este în preajmă și prietenul său, cu care petrece multe ore din zi. Ceea ce nu se vede este faptul ca statul a eșuat în a-l proteja pe Dănuț, așa cum prea des se întamplă cu copiii care nu au șansa de a fi crescuți și protejați de familiile lor. Aceste eșecuri ale sistemului de asistență socială din România sunt forme de abuzuri des întâlnite, fie că vorbim despre copii sau despre adulți instituționalizați; iar dacă vorbim despre persoane cu dizabilități, situațiile sunt cu atât mai dramatice. Dănuț are deja un trecut complicat și speranțe simple: să își revadă familia maternală.
Pentru Dănuț, viața a început cu un abandon: mama sa naturală l-a dat în grija statului, împreună cu sora lui mai mică. Inițial, statul a găsit o soluție bună pentru cei doi copii: o familie maternală, care părea să compenseze prima nedreptate din viața copiilor. Problemele au reapărut, însă, atunci când Dănuț s-a apropiat de vârsta pubertății: În urma unor probleme în familie, cei doi copii au ajuns într-un centru de plasament din Orlat, județul Sibiu. Motivele sunt neclare, așa cum este tot dosarul lui Dănuț, unde informații disparate și contradictorii radiografiază nu doar viața unui băiat, ci și lipsa de respect a statului și a sistemului față de o persoană vulnerabilă.
„Ei zic că am dat foc, dar cum să dau foc la casa în care am locuit doisprezece ani?”, se revoltă Dănuț când este întrebat de ce e a plecat de la familia maternală. Faptul că acum, în 2016, Dănuț se poate revolta este însă o veste bună pentru monitorii Centrului de Resurse Juridice București, care au devenit – în urma unei informări – atenți la situația băiatului în anul 2014. Deși între timp a mai adunat niște tinichele birocratice de coadă, Dănuț poate să se exprime coerent și este evident faptul că, momentan, nu se află sub influența unor medicamente psihiatrice, cum era cu un an în urmă. Acum Dănuț se află în Centrul de plasament pentru copilul cu dizabilități din Mediaș, unde a ajuns conform unei reevaluări a cazului său, solicitată de angajații Centrului de Plasament Orlat, din cauza dificultăților întâmpinate de aceștia în gestionarea situației băiatului.
Un șir de rejectări
Colaboratorii Centrului de Resurse Juridice (CRJ) încearcă între timp să elucideze mai multe inadvertențe din dosarului băiatului, bazându-se, în acest caz, pe documente, declarațiile angajaților din Mediaș, Orlat și Direcția Generală de Asistență Socială Sibiu și pe declarațiile băiatului. În ciuda unor lacune, istoria băiatului începe să se contureze, iar anumite informații sunt clare, așa cum declară psihologul Mugur Frățilă, unul dintre monitorii CRJ care a urmărit cazul.
Dănuț și sora lui au fost scoși din familia maternală la cererea părinților maternali, deoarece băiatul a manifestat o serie de comportamente dificile sau periculoase. În momentul plecării, familia ar fi dorit să o crească în continuare pe sora lui Dănuț, dar legea protejează legăturile dintre frați, în interesul superior al copilului, astfel încât cei doi au fost mutați împreună la Orlat. În ce măsură statul a încercat să evite această ruptură între familia maternală și cei doi prin programe și asistență psihologică specifică este încă neclar, cert este că Dănuț avea deja, în acel moment, un istoric psihiatric, o ușoară dizabilitate și era școlarizat în învățământul de masă.
Criza asistenților maternali din județul Sibiu nu a permis găsirea unei alte familii pentru cei doi, astfel că au ajuns în Centrul de plasament Orlat, unde lucrurile au mers din rău în mai rău pentru Dănuț: traumatizat de schimbare, internat la Spitalui de Psihiatrie „Gheorghe Preda” din Sibiu, rejectat de colegii de la școală și aflat sub tratament psihiatric medicamentos.
Liniștirea
Nu se știe dacă a primit suport psihologic specializat pentru a gestiona, compensa și eventual recupera dizabilitatea, cert este că în acel moment coeficientul lui de inteligență era fie 73, fie 66, conform documentelor, dar și că „drogurile” (în acest caz medicamente psihiatrice legale) își făceau, deja, efectul.
În această stare „linștită” – sedat – a fost întâlnit de monitorii CRJ. Mugur Frățilă: „Tânărul era evident sub influența medicamentelor psihotrope, funcționarea cognitivă era încetinită, avea reacții lente, era letargic, somnolent, iar comunicarea cu el era dificilă spre nulă. Tocmai pentru că discuția cu el a fost scurtă și confuză, relevant pentru noi a fost acest tablou clinic. Din nefericire, acesta nu este un caz izolat: un copil internat la o secție de psihiatrie dintr-un spital din România are șanse foarte mari să primeasă un tratament psihiatric medicamentos. Un tablou general de agitație și impulsivitate este soluționat adesea prin reducerea chimică a nivelului energetic al copilului. Privind dintr-o perspectivă mai amplă psihosocială și educațională, tabloul clinic constatat de noi este dovada că tratamentul pe care îl urma era potrivnic evoluției tânărului și avea o eficiență discutabilă în raport cu diagnosticul. Mai degrabă părea o rezolvare a problemelor celorlalți.”
Și dracul își bagă coada
În ciuda sedării, viața lui Dănuț nu este nici liniștită, nici lipsită de probleme și revolte, atât în centru, unde băiatul, scos brusc dintr-o familie și aruncat într-o comunitate cu reguli proprii nu face față, cât și la școală, unde toată lumea – dirigintă, profesori, părinți și copii – sunt revoltați, scandalizați, indignați, iar singura „soluție” găsită este scrierea unor plângeri.
Între timp, Dănuț este chinuit și de proprii demoni, deoarece – conform documentelor și chiar al unor declarații proprii -, îl vede literalmente pe dracu’, pe care îl descrie în amănunt.
Ajutor din exterior nu vine, singura modificare este la dosarul lui Dănuț, care se îngroașă văzând cu ochii, cu PIS (Program de intervențe specifică), PIP (Plan individualizat de protecție) și alte hârțogării menite să ajute persoana instutuționalizată, dar sortite să exaspereze sau uneori să protejeze personalul în cazul erorilor. Psihologul Mugur Frățilă are experiență cu aceste instrumente de lucru: „Dosarele există, dar nivelul de formalitate este foarte ridicat, deoarece rareori găsești oameni care să dezvolte un interes uman natural față de copii. Dosarul copilului este un instrument administrativ, actele se fac pe bandă rulantă, personalul este de multe ori supraîncărcat, astfel că se acordă importanță cantității și nu calității și conținutului actelor. Legile, importate sau create, sunt standard, iar adaptarea lor la realitatea din teren e nulă.”
Controlul managerului de caz al fiecărui copil este de multe ori la fel de lasc, iar aici societatea civilă ar trebui să fie vigilentă și să facă diferența. În cazul lui Dănuț, șansele la o aducere la o oarecare normalitate cresc, prin Centrul de Resurse Juridice București: „CRJ este cea mai importantă organizație de apărare a drepturilor persoanelor cu dizabilități din România, care desfășoară, printre altele, de aproximativ doisprezece ani constant, sub diverse forme și în diverse etape, un program amplu numit Pledoarie Pentru Demnitate, cu scopul principal de a efectua vizite de monitorizare a respectării drepturilor persoanelor cu dizabilități mentale și intelectuale instituționalizate”, spune psihologul.
Adus cu circ
Centrul de plasament din Orlat reușeste, în 2015, „deportarea” băiatului-problemă. Dănuț primește un loc la Centrul de plasament pentru copilul cu dizbilități din Mediaș, unde se află și în prezent. Persoana din Orlat care îl însoțește este agitată și aduce nu doar un băiat traumatizat, ci și istoricul acestuia: bate, se bate, își bagă degetele în priză, îl vede pe dracu’, aude voci care îi spun să facă rău și multe altele. Informați despre acest caz, directorul și psihologul noului centru intră în alertă. Situația e clară: „E rău Dănuț.”
Tot răul spre (aproape) bine
Din toate aceste motive, toți angajații centrului sunt atenți la Dănuț și constată că da, e „rău” Dănuț, dar nu în sensul că acesta nu e cuminte, ci deoarece pare să aibă probleme de sănatate: printre altele este obez și mănâncă tot ce îi cade în mână, inclusiv lumânări.
Aici sistemul îi lasă baltă și pe angajații centrului, care au un băiat bolnav și o birocrație care nu permite internarea decât de urgență, pentru că legal e mult mai ușor să schimbi domiciliul unui copil, decât să îi schimbi medicul de familie.
Angajații reușesc să îl interneze din nou pe Dănuț la Spitalul de Psihiatrie „Gheorghe Preda” din Sibiu. Aici se constată, în urma analizelor, afecțiuni hepatice din cauza medicației psihiatrice, care este sistată de urgență. Din păcate, problema medicală aduce o nouă tinichea de coadă: pentru a putea apela la sistemul de urgență, se declară că Dănuț este agresiv în momentul internării, descriere ce va rămâne, însă, înscrisă în dosarul său medical.
Mugur Frățilă: „La o lună după sistarea tratamentului, tânărul era liniștit, nu mai avea halucinații, nu mai auzea voci, începuse să slăbească… Există în acest moment suspiciunea că tratamentul psihiatric contribuia la starea degradată a acestuia. În cazul unei familii, părinții, fiind atașați emoțional de propriul copil și sensibili la orice schimbare, solicită o a doua opinie, caută alternative, dar în centrele de plasament trebuie să ai personal implicat, determinat, informat și extrem de atent pentru a reacționa în cazul unor suspiciuni cu privire la eficiența sau efectele adverse ale unui tratament psihiatric. Și toate acestea într-un sistem care este cronic subfinanțat… Acest caz este revelator pentru ce se întamplă în sistem: Într-o situație critică, persoane cu bunăvoință au vrut să îi facă bine, însă au dispus de instrumente precare. Situația era gravă și urgentă, din moment ce medicii au sistat, în doar două zile, medicația psihiatrică. Mai mult, angajații ajung deseori să folosească relații personale pentru a ajuta copiii aflați în plasament. Angajații sunt lăsați să se descurce cum pot, pe cont propriu, iar în acest caz au dovedit maximă bunăvoință într-un sistem extrem de limitat.”
Interesul superior al copilului
În cazul lui Dănuț, situația este în derulare. Frățilă: „În acest caz, se intersectează, în cel mai nefericit mod, lacunele diverselor sisteme și ministere responsabile: Ministerul Muncii, Protecției Sociale și Familiei, Ministerul Educației, Ministerul Sănătății. Nivelul de specializare și cel de salarizare al angajaților din centrele de plasament este deseori foarte scăzut, iar de Interesul superior al copilului se ține de multe ori cont doar în limita posibilităților și bunăvoinței angajaților. Acesta nu este nici pe departe cel mai dramatic caz întâlnit, este doar un exemplu din multe, în care potențialul copilului este suprimat. În interiorul sistemului, probabilitatea ca un copil să își piardă abilitățile, să îi fie mutilată personalitatea și să nu îi fie potențate resursele este foarte mare și matematic previzibilă.”
Inadvertențe
Deși statul cheltuiește bani cu Dănuț, nu pare să fie și responsabil pentru soarta lui, dovadă fiind lipsa de respect a tuturor autorităților implicate: în documentele oficiale nici data de naștere, nici numele nu este întotdeauna același. Mai mult, Dănuț și statul nu cad de acord asupra datei de naștere, deoarece băiatul cunoște o dată de naștere, alta decât cea oficială. Până și coeficientul lui de inteligență, care este un instrument vital pentru școlarizarea și dezvoltarea generală a băiatului, se schimbă de la un document la altul.
Soluții și perspective
„Te sufoci înțelegând ce se întamplă în realitate cu persoanele cu dizabilități mentale și intelectuale instituționalizate din România. Societatea civilă poate să facă diferența, cum o face în acest caz CRJ. Conștientizarea și presiunea socială ar trebui să fie, însă, mult mai mari, presa mai interesată de acest subiect, iar între timp, cei ce nu își fac treaba, ar trebui să fie sancționați consecvent, chiar dacă asta ar însemna să plece și mai mulți oameni din sistem. Dacă tot acceptă un salariu, mare sau mic, ar trebui să lucreze cel puțin cu respect și responsabilitate. Nu poți să fi indulgent și complice la distrugerea destinelor unor copii, doar ca să protejezi angajații unui sistem distorosionat.”
Persectivele nu sunt bune, spune psihologul Mugur Frățilă, mai ales dacă societatea civilă rămâne inertă la problemele persoanelor cu dizabilități: „Conform declarației primului-ministru Dacian Cioloș, până în 2020 nu vor mai exista centre de plasament, persoanele fiind absorbite de diverse structuri, de exemplu case de tip familial, cum există deja multe, în sate îndepărtate, cu personal puțin și nepregătit… În România, dezinstituționalizarea trebuie să se producă! Însă fără corectarea disfuncțiilor din sistem, aceste case de tip familial pot să rănească suplimentar destinele persoanelor vulnerabile. Dezinstituționalizarea nu trebuie să fie percepută ca fiind un scop în sine, un fel de spălare pe mâini, ci o soluție reală, obligatorie, care, alături de alte reforme – profesionalizarea personalului, finanțarea corectă, monitorizarea, responsabilizarea – trebuie să garanteze destine frumoase, șanse corecte și cât mai puțină suferință pentru oamenii vulnerabili. În cazul acestui tânăr, personalul pregătit al Centrului de plasament pentru copilul cu dizabilități Mediaș a fost cel care a înțeles că situația medicală a copilului trebuie reevaluată de urgență. Dacă se înființază mii de case de tip familial în care sunt aruncate câte zece persoane, fiecare ,păzită’ de unul sau doi infirmieri mai mult sau mai puțin pregătiți, situația rezidenților riscă să treacă de la dramatică la fatală. Proporțiile dezastrului și riscurile pot crește semnificativ.”
Viitorul
Eventualele schimbări legislative imediate probabil că nu îl vor ajuta prea mult pe Dănuț și pe cei aflați de mulți ani în sistem: „Este important să gândim strategic și sistemic”, spune Mugur Frățilă, „dar ce se întâmplă azi, mâine și poimâine cu acest tânăr? Pentru el și cei ca el, care astăzi, când noi discutăm, trăiesc în instituții, lanțul de abuzuri, incompetențe și iresponsabilitate trebuie întrerupt rapid. Din nefericire, nu există sancțiuni, nimeni nu răspunde, responsabilitatea este diluată, toți se acoperă cu documente peste documente, iar copilul pare să fie la capătul acestui lanț al slăbiciunilor doar elementul care justifică existența sistemului.”
Dănuț trăiește într-un centru de plasament modernizat, într-un oraș din centrul țării. Cu toate acestea, distanța birocratică, administrativă și legală dintre el și un destin frumos este lungă și pavată cu neajunsuri, abuzuri, indiferență și batjocură. Atât de aproape și atât de departe.
Între timp, Dănuț învață să supraviețuiască într-un sistem, care pentru el este o junglă, are un prieten care îl protejează când poate, iar cea mai arzătoare dorință a lui este să aibă bani de drum să își viziteze familia maternală, unde se află între timp sora lui, care a reușit să se întoarcă acasă.
Acest material a apărut în Hermannstädter Zeitung, în cadrul proiectului „Lagărele de lângă tine”, inițiat de Centrul de Resurse Juridice și finanţat prin granturile SEE 2009 – 2014, în cadrul Fondului ONG în România. Conţinutul acestui material nu reprezintă în mod necesar poziţia oficială a granturilor SEE 2009 – 2014. Pentru informaţii oficiale despre granturile SEE şi norvegiene accesaţi www.eeagrants.org.
