Astăzi, 23 aprilie 2024, la aproape 8 ani de la introducerea cererii, în cauza Zăicescu și Fălticineanu c. România (cererea nr. 42917/16), reclamanți reprezentați de Centrul de Resurse Juridice (CRJ), Curtea Europeană a Drepturilor Omului a decis, în unanimitate, încălcarea art. 8 (dreptul la respectarea vieții private și de familie) coroborat cu art. 14 (interzicerea discriminării) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului[1].
Reclamanții au pretins că drepturile lor garantate de art. 3, 6 § 1, 8 și 14 din Convenție și de art. 1 din Protocolul nr. 12 la Convenție au fost încălcate din cauza achitării a doi oficiali militari condamnați anterior pentru infracțiuni legate de Holocaust, în cadrul unei proceduri care nu le-a fost adusă la cunoștința lor, în calitate de victime ale Holocaustului, sau a publicului.
Reclamanții s-au născut în 1927 și, respectiv, 1929. Dl. Zăicescu, care avea paisprezece ani în iunie 1941 și locuia în Iași, este un supraviețuitor al pogromului de la Iași. El a asistat la uciderea tatălui, unchiului, bunicului și celui mai bun prieten al său. Apoi a fost luat de la casa sa din Iași și urcat într-un “tren al morții” într-un vagon cu 140 de persoane și a fost plasat în ghetoul evreiesc din orașul Podul Iloaiei (în nordul regiunii Moldova). A fost eliberat câteva luni mai târziu și s-a întors acasă orfan. Dna Fălticineanu avea 11 ani în 1941, a fost luată de la locuința sa din Cernăuți (un oraș din Bucovina de Nord – o regiune cu o puternică comunitate evreiască care a făcut parte din România între 1918-1940 și 1941-1944) și plasată într-un ghetou în așteptarea deportării în lagărele de concentrare din Transnistria. După un an în ghetou, a scăpat de deportare ascunzându-se în casa unor rude timp de trei ani, trăind cu frică, fără să iasă din casă și fără acces la educație.
La sfârșitul anilor ’40 și la începutul anilor ’50, a avut loc o nouă serie de procese ale criminalilor de război. Prin sentința din 15 august 1953, Tribunalul Județean București i-a condamnat pe R.D. și G.P. (cei doi ofițeri, prezentați doar cu inițialele lor, respectiv R.D. – locotenent-colonel şi fost şef de secţie în Marele Cartier General al Armatei) şi G.P. – locotenent-colonel sub comanda directă a lui R.D.) pentru crime de război și crime împotriva umanității în baza Legii nr. 291/1947 pentru că: 1) au maltratat prizonieri; 2) au cooperat cu Serviciul Special de Informații în punerea în aplicare a pogromului care a avut loc la Iași în iunie 1941; și 3) au participat direct la organizarea și efectuarea deportărilor de evrei din Basarabia și Bucovina. În 1955, Legea nr. 291/1947 a fost abrogată printr-un decret parlamentar care a pus capăt urmăririi și judecării criminalilor de război (“Decretul nr. 421/1955”). În conformitate cu acest decret, au fost grațiate pedepsele rămase neexecutate primite de persoanele condamnate în baza legii menționate mai sus, inclusiv R.D. și G.P.. Ca urmare, R.D. și G.P. au fost eliberați din închisoare. G.P. a murit la scurt timp după aceea.
După căderea regimului comunist, între 1990 și 2000, mai multe recursuri extraordinare au fost depuse de către procurorul general pentru a obține achitarea celor condamnați pentru crime de război. În acest context, la 30 martie 1998 și la 10 mai 1999, Curtea Supremă de Justiție a anulat hotărârile din anii `50, a redeschis procedurile și i-a achitat pe R. D. și G.P.
Invocând articolul 3 din Convenție, luat separat și în coroborare cu articolul 14, reclamanții s-au plâns că procedurile privind revizuirea condamnărilor pentru crime de război și participare la Holocaust ale lui R.D. și G.P. și neinformarea lor cu privire la aceste proceduri au încălcat dreptul lor – în calitate de victime ale Holocaustului – la o anchetă efectivă privind actele de tratament inuman sau degradant motivate etnic comise împotriva lor[2].
Invocând articolul 8[3], reclamanții s-au plâns că, prin inițierea în secret a unor proceduri de recurs extraordinar vizând achitarea autorilor, stabiliți istoric și judiciar, ai crimelor împotriva evreilor și prin refuzul de a le permite acestora (adică reclamanților) accesul la proceduri și la dosarelereferitoare la aceste proceduri, dreptul lor la viață privată și la integritate psihologică, în calitate de supraviețuitori ai Holocaustului, a fost încălcat de către autoritățile române. Reclamanții s-au plâns, de asemenea, că achitările și lipsa lor de acces la dosare au constituit o încălcare a drepturilor lor în temeiul articolului 14 coroborat cu articolul 8, deoarece autoritățile nu au ținut cont de natura antisemită a crimelor și nu au dat dovadă de diligența necesară în ceea ce privește implicarea victimelor unor astfel de crime în proceduri. Această atitudine a constituit o discriminare împotriva reclamanților pe motive etnice.
De asemenea, reclamanții s-au plâns că refuzul autorităților de a le acorda acces la dosarele privind procedura de recurs extraordinar a încălcat dreptul lor de acces la o instanță în sensul articolului 6 § 1 din Convenție. Aceștia s-au mai plâns că atitudinea autorităților menționată mai sus a constituit, de asemenea, o discriminare pe baza originii lor etnice, încălcând garanțiile prevăzute la articolul 1 din Protocolul nr. 12 la Convenție.
Reclamanții nu au solicitat nicio despăgubire cu privire la prejudiciul material sau moral. Aceștia au susținut că problema în această cauză era o chestiune de principiu și că nicio compensație financiară nu poate fi corelată cu prejudiciul mental, umilința și suferința psihologică îndurate ca urmare a acțiunilor statului, solicitând doar costuri și cheltuielile de judecată.
În unanimitate, Curtea a constatat că a existat o încălcare a articolului 8 coroborat cu articolul 14 din Convenție, a declarat inadmisibilă restul cererii și a hotărât plata de către statul român a sumei de 8.500 de euro drept costuri și cheltuieli de judecată.
Decizia include și opinia parțial divergentă a judecătorului Rădulețu, la care s-au alăturat judecătorii Vehabović și Guerra Martins, din care extragem:
„Deși am votat pentru constatarea unei încălcări a articolului 8 coroborat cu articolul 14 din Convenție, nu pot fi de acord cu majoritatea atunci când susțin că Curtea nu are competența ratione temporis de a analiza plângerea în temeiul articolului 3. În opinia mea, Curtea are o astfel de competență în esență pentru că faptele contestate în cerere, și anume redeschiderea proceselor și achitarea ulterioară a autorilor, au avut loc în 1998 și 1999, la câțiva ani după ce Convenția a intrat în vigoare pentru România (20 iunie 1994). Nu pot specula dacă Curtea ar fi constatat o încălcare a articolului 3 dacă ar fi evaluat această cerere pe fond. Ceea ce doresc să subliniez aici este doar faptul că Curtea ar fi trebuit să își afirme competența sa temporală în această privință.”
[1] Decizia este disponibilă integral, în limba engleză, la https://hudoc.echr.coe.int/#{%22fulltext%22:[%22zaicescu%22],%22documentcollectionid2%22:[%22GRANDCHAMBER%22,%22CHAMBER%22],%22itemid%22:[%22001-233212%22]} .
[2] Dispozițiile relevante au următorul conținut: Articolul 3 “Nimeni nu poate fi supus la tortură sau la pedepse sau tratamente inumane sau degradante.”
Articolul 14 “Exercitarea drepturilor și libertăților prevăzute în [prezenta] convenție trebuie să fie asigurată fără nicio discriminare pe motive de sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinie politică sau de altă natură, origine națională sau socială, apartenență la o minoritate națională, avere, naștere sau orice altă situație.”
[3] Articolul 8 “1. Orice persoană are dreptul la respectarea vieții sale private și de familie, a domiciliului său și a corespondenței sale. 2. Autoritățile publice nu pot interveni în exercitarea acestui drept decât în măsura în care acest lucru este prevăzut de lege și este necesar, într-o societate democratică, în interesul securității naționale, al siguranței publice sau al bunăstării economice a țării, pentru apărarea ordinii și prevenirea infracțiunilor, pentru protecția sănătății sau a moralei ori pentru protecția drepturilor și libertăților altora.”
