Stimate Domnule Prim Ministru,
Stimată Doamnă ministru a muncii,
Stimate Domnule ministru al sănătăţii,
Stimate Domnule Avocat al Poporului,
Stimate Domnule Preşedinte al C.J. Buzău,
Bucureşti, 30 ianuarie 2013
Unde este interesul superior al copiilor cu dizabilităţi severe şi fără aparţinători legaţi de paturile dintr-o secţie de pediatrie? În câte instituţii de îngrijire medicală şi de asistenţă socială este aceasta o practică uzuală?
România este o ţară membră a Uniunii Europene care prin Legea nr. 221 din 11 noiembrie 2010de ratificare a Convenţiei privind drepturile persoanelor cu dizabilităţi[1] şi-a asumat o serie de obligaţii printre care şi aceea de a lua toate măsurile necesare pentru a se asigura că minorii cu dizabilităţi se bucură pe deplin de toate drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului, în condiţii de egalitate cu ceilalţi copii şi că în toate acţiunile care privesc copiii cu dizabilităţi, va fi luat în considerare cu prioritate interesul superior al copilului.
Legea nr. 272 din21 iunie 2004privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului la art. 2, alin. 2, aduce completări în acest sens, precizând că, „principiul interesului superior al copilului este impus inclusiv în legătură cu drepturile şi obligaţiile ce revin(…), altor reprezentanţi legali ai săi, precum şi oricăror persoane cărora acesta le-a fost plasat în mod legal”. Acelaşi act normativ menţionează şi obligaţia reprezentanţilor DGASPC Buzău de a verifica în mod periodic tratamentul copiilor care au fost plasaţi pentru a primi îngrijire, protecţie sau tratament (art. 3, lit.g).
Dacă este în interesul superior al copiilor din unitatea de pediatrie din Buzău să fie legaţi cu faşă de paturile spitaliceşti ne poate răspunde numai medicul psihiatru dintr-un spital de psihiatrie, acesta fiind în accepţiunea Legii sănătăţii mintale şi a protecţiei persoanelor cu tulburări psihice nr. 487 din 2002, singura instituţie abilitată să aplice măsuri de restricţionare a libertăţii de mişcare prin folosirea unor mijloace adecvate, pentru a salva de la un pericol real şi concret viaţa, integritatea corporală sau sănătatea lor ori a altei persoane (art. 39, alin1). Atenţie însă că aceeaşi lege completează la alin.3 că această măsură „nu poate fi folosită ca sancţiune, nu poate fi parte a programului de tratament şi nu poate fi dispusă pentru cazuri de suicid sau de autoizolare ori ca o soluţie pentru lipsa de personal sau de tratament, ca o sancţiune ori formă de ameninţare sau pentru forţarea unei bune purtări ori pentru a preveni distrugerile de bunuri.Această măsură poate fi folosită doar dacă aplicarea celor mai puţin restrictive tehnici a fost neadecvată sau insuficientă pentru a preveni orice lovire ori vătămare”. În plus, folosirea mijloacelor de contenţionare trebuie să fie proporţională cu starea de pericol şi să se aplice numai pe perioada necesară doar atunci când nu există o altă modalitate de înlăturare a pericolului.
Aşadar, nu doar omiterea notării într-un registru în urma obţinerii consimţământului informat al reprezentantului legal al copiilor(preşedintele Consiliului Judeţean Buzău în lipsa aparţinătorilor legali)sau aplicarea acestor măsuri într-o unitate de îngrijire medicală care nu este de psihiatrie ridică mari semne de întrebaredar mai gravă este inducerea ideii de către reprezentanţii Colegiului Medicilor Buzău şi cei ai Spitalului de Neuropsihiatrie pentru copii şi adolescenţi Buzău, că aceste măsuri sunt legale şi justificate. Cu siguranţă că reprezentanţii celor două instituţii ar fi putut să se oprească şi asupra articolului menţionat mai sus şi să detalieze care au fost toate mijloacele şi procedurile aplicate anterior restricţionării libertăţii de mişcare a copiilor sau mai mult ar putea să ne explice, nouă societăţii civile care nu avem acces în a vizita locurile în care sunt private de libertate persoane cu dizabilităţi cu scopul de a preveni apariţia tratamentelor inumane şi degradante, de ce în cazul copiilor cu aparţinători legali nu a fost necesară aplicarea mijloacelor de contenţionare?
În total dezacord cu obligaţiile interne şi internaţionale asumate, România continuă să contenţioneze pe termen nelimitat chiar şi în instituţiile de asistenţă socială persoane cu dizabilităţi mintale şi intelectuale. În ultimele luni ale anului 2012, CRJ a sesizat în mod repetat MMFPSPV şi ANPIS cu privire la situaţia înregistrată într-un centru de recuperare şi reabilitare neuropsihică din subordinea DGASPC sector 2. Niciuna dintre autorităţile publice locale şi centrale sesizate în acest caz nu au luat măsuri pentru îmbunătăţirea situaţiei semnalate şi nu au premis accesul reprezentanţilor societăţii civile în această instituţie.
Stimată doamnă ministru, stimaţi domni miniştrii, stimate domnule Avocat al Poporului, vă rugăm să faceţi publice răspunsurile la următoarele întrebări:
- Cum se asigură statul român că interesul superior al copilului cu dizabilităţi mintale fără aparţinători este respectat? Există vreo prevedere care să permită internarea copilului cu dizabilităţi severe în spital împreună cu un reprezentant (îngrijitor) al centrului de plasamanet din care provine copilul?
- Câţi dintre angajaţii serviciilor sociale şi medicale au informaţii despre procedurile cele mai puţin restrictive care pot fi aplicate copiilor cu dizabilităţi mintale? În câte dintre centrele de plasament pentru copii cu dizabilităţi severe sau în secţiile de psihiatrie pentru copii, există căsti şi mănuşi de protecţie pentru copii care manifestă comportament heteroagresiv şi câţi dintre angajaţii sistemului de protecţie socială a celui de sănătate au beneficiat de cursuri de formare în managementul comportamentului violent?
- În centrul de plasament din care proveneau copii cu dizabilităţi severe, care erau mijloacele de restricţionare aplicate şi cum au informat personalul medical din spital cu privire la nevoile de protecţie a acestora?
- De ce managerul de caz în grija căruia se aflau aceşti copii nu a sesizat primul situaţia de abuz în care se aflau aceşti copii legaţi de paturi? Copii au nu fost vizitaţi de DGASPC Buzău în mod periodic sau această practică era considerată ca fiind acceptată la nivelul DGASPC Buzău?
- Care sunt motivele pentru care accesul reprezentanţilor organizaţiilor neguvernamentale de apărare şi promovare a drepturilor omului nu este permis în instituţiile de asistenţă socială pentru persoanele cu dizabilităţi mintale, în condiţiile în care vizite cu scopul de a preveni apariţia tratamentelor rele, degradante şi inumane sunt permise în aresturi ale poliţiei şi în penitenciare şi sunt prevăzute de tratatele internaţionale ratificate de România?
- Cum protejează statul român interesele acestor persoane dat fiind că vorbim despre persoane care nu au acces la telefon, internet, cutie poştală şi care au nevoie de asistenţă adecvată dizabilităţii şi vârstei pentru a comunica?
Menţionăm că Centrul de Resurse Juridice (CRJ) organizează din anul 2003 vizite de monitorizare neanunţate cu scopul de a preveni apariţia tratamentelor rele, inumane şi degradante în instituţiile de asistenţă socială şi medicală în care sunt plasate/internate persoane cu dizabilităţi mintale. Până în prezent CRJ a sesizat instanţele din România şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului privind decesul în condiţii suspecte a mai multe persoane cu dizabilităţi mintale şi intelectuale plasate în aceste instituţii. În decembrie 2012 CRJ a fost sesizată cu privire la decesul de pneumonie a unei persoane cu dizabilităţi mintale şi fizice dintr-un centru de recuperare şi reabilitare neuropsihică din sectorul 2. Pe parcursul anului 2012 CRJ a adresat mai multe cereri pentru facilitarea accesului în acest centru, fără a primi un răspuns pozitiv.
Persoană de contact: Georgiana Pascu, manager de program, Centrul de Resurse Juridice (CRJ), tel.: (+4) 021-212.06.90; Mob.: (+4) 0729.881.159, e-mail: gpascu @ crj . ro
