Interviu cu Bianca Beu, voluntar Clinica Juridică

Bianca a terminat liceul, apoi facultatea cu brio. Întotdeauna și-a dorit să fie cea mai bună la școală și a reușit, colegii luând-o drept exemplu. Până la o anumită vârstă, societatea în care trăia nu i-a pus niciun fel de piedici. Totuși, România Biancăi s-a dovedit până la urmă la fel de dură și, pe alocuri, primitivă, când și-a căutat un loc de muncă. În pofida pregătirii ei, a fost refuzată, sub pretextul că nu are cum să facă față cerințelor din cauza dizabilității fizice.

”Scopul meu nu era sa fiu o voce pentru persoanele cu dizabilități, eu însămi fiind o persoană cu dizabilități. Am aplicat pentru voluntariatul acesta în urma experienței cu examenul la locul de muncă din administrația publică, unde am luat nota cea mai mare la proba scris – eram convinsă că urmam să-l iau – dar la interviu, mi s-a scăzut nota foarte mult. Înainte să dau la Facultatea de Drept, îmi doream foarte mult să fiu psiholog. Pentru că mi-a plăcut sa merg pe lângă oameni specializați, pe lângă avocați care știu ce trebuie să întrebe, ca să capăt experiență, și pe lângă psihologi. Îmi place că, într-un fel, pot să îmbin și munca unui psiholog, dar și munca unui jurist.

Încă mai am foarte multe de învățat despre cum să pledezi pentru o persoană căreia îi sunt încălcate drepturile, cum să pledezi pentru o persoană căreia nu i se permite să spună ceva.  Cred că în contextul actual, persoanele cu dizabilități nu au o voce. Poate au foarte multe ofuri, fie că nu li se permite să și le manifeste, fie că nu pot, fie că nu știu.

Eu nu știam cu ce se confruntă o persoană cu dizabilități mintale închisă într-o instituție. Am început sa conștientizez starea lor de a fi închiși în momentul în care noi, deși stăteam ore întregi în instituții, plecam apoi acasă.

În acest sens, m-a surprins foarte mult un caz la un centru. Copiii făceau scoală și mergeau la dormitoare în aceeași clădire. Clădirea era ținută sub cheie, iar ei aveau acces la curte doar de pe geam, se puteau uita și ocazional mergeau în curte, săptămânal, doar la strâns de frunze. La un etaj mergeau la scoală și la următorul mergeau la internat. Erau predați de învățător spre îngrijitor cu proces verbal, chiar dacă era de la un etaj la altul. Ei nu se puteau perinda între etaje. Căminul acesta era la marginea orașului, nu erau deloc incluși în comunitate. Noi când am intrat, au încuiat ușa de la intrare după noi, și am fost în două zile diferite; s-a întâmplat de fiecare dată la fel. A trebuit să așteptam la ușa și să vină cineva să descuie. Un etaj era pentru băieți, un altul pentru fete, dar dușurile fetelor nu funcționau și trebuia să coboare la dușurile școlii, la parter.

Directorii de centru, cei de la DGASPC ar trebui să-i cunoască personal și nu doar din acte pe rezidenții lor, să fie mai umani, dar asta implică să-i cunoști personal. Să comunici mai des cu ei, astfel încât să știe ce decizie să ia pentru ei, pentru că nu întotdeauna deciziile pe care le-ai luat anul trecut – pentru că trebuie să te înscrii din nou în anumiți parametri legali – deciziile de anul trecut poate nu mai sunt la fel de oportune pentru anul acesta. Iar eu consider că întotdeauna deciziile trebuie să fie pliabile pe nevoile persoanelor din acea instituție.

Am văzut că e așa, o tradiție, ceea ce face o anumită instituție sau un anumit centru trebuie să facă și celelalte, mai ales dacă centrele se află în aceeași circumscripție. Persoanele sunt diferite, noi oamenii suntem diferiți unul de celălalt și anumite decizii luate într-un centru poate nu sunt cele mai bune pentru un alt centru. Iar la nivelul acesta cred că directorii ar trebui să-și cunoască foarte bine beneficiarii, ar trebui să intre mai des în centre, dar la modul în care intră și CRJ-ul cu vizitele de monitorizare. Să analizeze atent dacă oamenii aceștia au ce le trebuie, dacă le sunt respectate drepturile. Fiecăruia în parte”.