Mugur Frățilă – psiholog:
Există două dimensiuni ale vieții umane pe care noi, ca români, nu am reușit încă să le gestionăm frumos: dizabilitatea și vârsta. Nu am înțeles că cele două nu definesc persoane, ci etape existențiale. Una, probabilă, iar cealaltă, certă. Și cred că această neînțelegere ne-a făcut, ca societate, nepăsători față de aceia care tocmai traversează aceste etape de viață. Ca expert CRJ, simt că am șansa să le transmit tuturor celor în suferință, “depozitați” într-un sistem de asistență strâmb, că îi văd. Ii vedem. Nu mai sunt uitați. Nu mai sunt singuri.
Dora Călian – avocat:
Vizitele din centre mi-au confirmat faptul că dizabilitatea psihică e practic un sfârşit al vieţii și înseamnă că faci parte dintr-o lume pe care nu o înțelegi și căreia îi este dificil să te înțeleagă, ceea ce presupune dependență totală de ceilalți. Cred că fiecare dintre noi, indiferent de domeniul de activitate și de nivelul social pe care ne situăm, avem sarcina să îi ajutăm pe cei cu nevoi, fără a interesa modalitatea. E o conduită pe care se bazează buna funcționare a lumii. Pentru acest motiv am ales să fiu expert CRJ, pentru că mi s-a oferit oportunitatea să profesez în calitate de avocat într-un stil autentic și nobil, de apărător al drepturilor, libertăților şi intereselor unor oameni care nu mai au mecanisme de control asupra propriilor vieți și a căror fericire depinde numai de atitudinea noastră.
Daniel Rucăreanu – expert științe sociale:
Am făcut primele vizite de monitorizare în toamna anului 2015. În felul lor, toate aceste momente m-au marcat, dar unul dintre ele mă obsedează, revenindu-mi periodic în minte. Este vorba de vizitarea unui centru din orașul Băbeni, Județul Vâlcea. Momentul în care am pătruns în clădire a însemnat un fel de reîntoarcere în timp, deoarece senzația că reintru într-o viață pe care o părăsisem în urmă cu mai bine de 20 de ani era de-a dreptul fizică. M-a șocat mirosul, căci instituțiile de protecție au un miros al lor pe care nu îl poți uita niciodată.
Apoi, am mers la Centrul Şcolar pentru Educaţie Incluzivă (școala ajutătoare de pe vremuri), aflat lângă centrul de plasament, pentru a putea verifica informațiile pe care le aveam și pentru a aduna altele noi. Acolo am așteptat copiii din centru veniți pentru teme și terapie. Aveau afecțiuni diverse și grave. Erau puternic sedați, un fel de copii chimici. O fetiță de 14 ani cu un retard grav, care abia putea vorbi, m-a impresionat prin dexteritarea cu care făcea figurine origami. Bucățelele de hârtie țineau loc de cuvinte. Priveam chipurile obosite de singurătate și de lipsa de afecțiune. Și atunci am înțeles că orfanii nu sunt niciodată copii, dar nici nu ajung vreodată adulți.
Roxana Mărcoiu – psiholog:
Acum foarte mulți ani, dintr-o întâmplare personală, am înțeles că această categorie de oameni, pentru care – suna exagerat, dar – aproape nimeni nu face nimic, sunt acolo, „de preferat” undeva închiși, le dăm de mâncare, au o saltea, înțelegem că sunt oameni și ei, dar ar fi de preferat să nu ne deranjeze pe noi, societatea. E inuman să nu fac ceva, odată ce am ajuns să înțeleg că, oricare dintre noi am ajunge într-un astfel de sistem, aproape sănătoși dacă am fi, în decurs de câteva luni doar, am arăta la fel, am ajunge la fel de amorțiți emoțional ca oamenii din acest sistem. Pentru că tot ce te înconjoară acolo, de la spațiu, la lipsa de activitate, la lipsurile majore pe toate planurile, nu au cum să te ducă în altă direcție. E o misiune de viață. Speri și vezi că reușești uneori să schimbi lucrurile.
Bianca Rodina – avocat:
Am ales să colaborez cu echipa CRJ în calitate de monitor pentru a identifica impedimentele juridice și de ordin social cu care se confruntă persoanele cu dizabilități și pentru a contribui la spargerea barierelor de atitudine construite în societate față de acestea. Pe lângă actele normative interne și internaționale care reglementează obligațiile statelor în raport cu persoanele cu dizabilități, consider că există în primul rând, pentru fiecare dintre noi, o obligație de natură morală de a accepta și respecta dizabilitatea ca o parte frumoasă a diversității umane. În vizitele efectuate, cel mai mult m-a impresionat căldura și bucuria necondiționată a rezidenților, care ne-au recitat poezii, ne-au cântat și ne-au strâns în brațe.
Bianca Beu – voluntar:
Eu văd activitatea CRJ-ului ca fiind un reminder pentru societate că trebuie și poate să-și îndrepte neajunsurile.
Am învățat să nu mai pun diagnosticul de NEPĂSARE pe activitatea deficitară a personalului din centre. Cred eu că atitudinea lor se datorează unui cumul de cauze: neștiință, neputință, salarii mici, mediu anost și poate chiar și demoralizant etc. Al doilea lucru ar fi acela că mi-ar plăcea ca personalul să nu ne considere inamici ai lor, ci să realizeze că luptăm cot la cot cu ei și că activitatea noastră este adiacentă atât strigătului de ajutor al beneficiarilor, cât și sentimentului de neputință al instituțiilor.
Ştefania Dascălu – voluntar:
În ceea ce mă privește, lupta pentru drepturile oamenilor cu dizabilități are o semnificație aparte. Este lupta fiecăruia dintre noi cu gândul că am fi putut fi sau o să fim în locul acestor persoane neajutorate și lupta cu persoanele ce ne înconjoară, care trăiesc într-o falsă realitate, unde oamenii nu sunt tratați dezumanizant și unde fiecare are pe cineva alături. Lipsa de acțiune provenită din frica de a trăi în afara comodității propriilor percepții nu face decât să dezbine și mai mult sistemul pe care, pe hârtie, îl construim spre a ne ușura traiul. Trăim într-un mediu paradoxal, unde vrem să ne fie mai bine și totodată ne facem mai rău. Lupta pentru drepturile omului este lupta pentru valorile despre care toți vorbim și ni le însușim față de prieteni, familie, angajatori, dar pe care, din păcate, puțini le deținem.