Interviu cu Dora Călian, avocat Clinica Juridică Mobilă

În anul 2007, când aveam 17 ani, am început să fac voluntariat în orfelinate pentru copii, spun orfelinate pentru că așa erau denumite mai demult, oarecum actualele case de tip familial. Impactul pe care l-a avut asupra mea întâlnirea cu mediul instituțional a fost foarte mare. Am văzut atunci că un copil instituționalizat, fără să aibă vreun diagnostic medical, e extrem de diferit față de un copil crescut într-o familie și am conștientizat că amprenta instituției va rămâne asupra lui pentru totdeauna. Statul, prin resursele, serviciile și oamenii lui, i-a trasat practic destinul. Atunci mi-am luat angajamentul față de mine să fac tot ce pot pentru acești copii și așa s-a născut deschiderea mea față de domeniul drepturilor omului, propunându-mi ca, indiferent care va fi natura activității mele profesionale, să mă implic și în domeniul protecției sociale.

Anul trecut, când am aflat despre noul lor proiect, Clinica Juridică Mobilă, am simțit, de dinainte să-mi fie acceptă aplicația de expert, că va fi primul meu contact real cu domeniul drepturilor omului.

Primul centru în care am intrat, a fost centrul de la Jucu, din județul Cluj. Sincer, pot spune că am trăit o stare de șoc, m-am simțit copleșită de tot ce am văzut acolo. Din toate centrele pe care le-am vizitat, cred că în acest centru am identificat viața unor oameni care reprezintă, în mod real, definiția lipsei totale de autonomie. Ce m-a surprins cel mai tare în aceasta vizită a fost dizabilitatea psihică în sine, modul în care se manifestă ea. În mod evident, am mai întâlnit oameni cu dizabilități psihice, am interacționat cu ei, dar nu văzusem niciodată ce înseamnă realmente viața unei persoane cu o atare dizabilitate, și ce presupune ea.

Motivul pentru care persoanele sunt în centru, putem să spune că este același la toată lumea, mai exact lipsa de alternativă, lipsa unei familii care să se poată ocupa de ei, iar măsura de protecție instituită ulterior în aceste condiții, mai exact sprijinul și suportul acordat acestora e și el comun, e statul român, prin politica și serviciile sale. Drept urmare, e clar că, dintr-un context de viață comun, se nasc tot situații sociale și juridice cu elemente comune, cum ar fi tutorii care preiau proprietățile rezidenților pe care îi reprezintă, rezidenți care decedează în condiții suspecte și nu li se mai găsește dosarul medical, rezidenți cu contracte de prestații sociale încheiate cu centrul nesemnate de nimeni, și așa mai departe.

Totuși, cred că cel mai impresionant caz pentru mine a fost al unei doamne pe care am întâlnit-o într-un centru al cărui nume nu-l voi preciza. Practic, acestei doamne, aproximativ acum patru ani, i s-a refuzat o intervenție chirurgicală de către un medic, pe considerentul că nu are cine sa semneze… De atunci i se administrează doar medicamente, de către medicul de familie al centrului, deși starea medicală e gravă și necesită intervenția. Angajații centrului ne-au spus că doamna trebuia pusă sunt interdicție judecătorească și să i se desemneze tutore care să semneze pentru efectuarea actului medical. Primele lucruri pe care ni le a transmis mie și colegului meu când am întrebat-o ce face și cum se simte? ,,Sunt bolnavă și nimeni nu vrea sa semneze pentru mine“, începând ulterior să ne dea exemple concrete de potențiali semnatari, rude și cunoștințe de-ale dânsei, exemple însoțite de motive temeinice, din punctul său de vedere, pentru ca aceștia să nu semneze.

Specific faptul că, pentru efectuarea acelei intervenții chirurgicale nu era necesar ca doamnei să i se desemneze în prealabil un reprezentant legal, numai medicul psihiatru având competența de a stabili dacă o persoană are sau nu discernământul necesar. Atâta timp cât doamna nu era pusă sub interdicție judecătorească, aceasta beneficia de prezumția legală de discernământ motiv pentru care, își putea da consimţământul conştient şi liber exprimat pentru efectuarea operației. Medicul în cauză în mod vădit nelegal a refuzat efectuarea actului medical, prin conduita sa încălcând prevederile legale în vigoare, iar centrul nu i-a sesizat aceste nereguli. Dimpotrivă, centrul și-a însușit argumentația medicului, a concluzionat că e necesară instituirea acestei măsuri, dar nu a demarat mai departe procedura, justificând-se prin faptul că nu există o persoană care sa preia sarcina tutelei. În astfel de condiții, mă întreb retoric, ce aștepta atunci centrul, să se agraveze și mai tare starea de sănătate și această problemă juridică să dispară practic prin dispariția persoanei în cauză? Că dacă e să analizam logic situația, consecința aceasta ar fi.

Oare, dacă această persoană se afla într-o familie, membrii familiei adoptau aceeași atitudine, rămâneau tot în pasivitate? Până la urmă, centrul ar trebui să fie un înlocuitor al familiei și mă mai întreb, dacă ar explica cineva personalului centrului ce înseamnă fapta de abuz în serviciu, răspunderea pentru malpraxis a personalului medical și chiar fapta de ucidere din culpă, s-ar mai scuti oare de răspundere atât de simplu, afirmând cu nonșalanță că nu există tutore?

Încă un aspect revoltător, poate mai revoltător decât situația în sine, e faptul că am descoperit această situație când aproape eram pe picior de plecare, pur și simplu, intrigați fiind că, spre deosebire de alte centre, aici părea că lipsea una dintre principalele probleme comune, inexistența tutorilor, lipsa unor semnatari ai rezidenților. Am întrebat atunci insistent un reprezentant al centrului dacă ei chiar nu se confruntă cu această problemă. Abia după aceste reveniri asupra întrebării, cumva și-a amintit, că ar exista o atare neregulă, răspuns dat după ce pe toata durata vizitei le-am împărțit pliante cu Clinica Juridică Mobilă și i-am tot întrebat expres dacă rezidenții nu au nevoie de suport juridic. Era întocmai cazul doamnei, o persoană cu care se putea relaționa și cu care tutorele ar fi putut avea o relație bazată pe comunicare.