Au trecut noile legi ale justiției. Și de Parlament, și de Curtea Constituțională. Au fost promulgate de către Președintele României.
Au trecut cu aceeași viteză cu care au trecut codurile în anul 2009, cu niste efecte devastatoare în materie penală, de pildă. Ni s-a spus, și atunci și acum, că de asta depinde soarta țării (MCV- întotdeauna plus Schengen, mai nou). Avem, în continuare, de atunci, din 2009, MCV și, probabil, nu vom fi în Schengen prea curând.
Qui prodest?
Revenind la parcursului legislativ al legilor justiției, inițiatorul a solicitat procedură de urgență, aprobată de către Parlament. Criticile de neconstituționalitate extrinsecă au vizat, în esență, vicierea procedurilor parlamentare prevazute în Regulamentul Camerei deputaților și al Senatului, mai precis faptul că raportul Comisiei comune nu a fost transmis senatorilor cu 3 zile înainte de dezbaterea în plen astfel încât aceștia să își poată exercita mandatul constituțional într-un mod efectiv, proiectele de legi fiind, de fapt, votate în aceeași zi, în bloc, în camera decizională.
Curtea Constituțională a decis, de-a lungul timpului, că respectarea termenelor prevăzute in Regulamentele Parlamentului nu este o problemă de constituționalitate, ci de aplicare a normelor parlamentare asupra căreia nu se poate pronunța. Mai puțin în cazul Deciziei nr.261/5 mai 2022, citată parțial de CCR în deciziile cu privire la legile justiției. În acest din urmă caz, CCR a statuat că scurtarea termenelor parlamentare într-o procedură care nu a fost declarată ca fiind de urgență este neconstituțională. Este adevărat că, în cazul legilor justiției, nu a existat această ipoteză, procedura fiind aprobată ca fiind de urgență. Cu toate acestea, în cazul deciziei antereferite, Curtea a dat prioritate art.1 alin.3 în componența sa privitoare la democrație, statuând, printre altele:
74. Altfel spus, stabilirea unor reguli clare în privinţa procedurii legislative, inclusiv la nivelul Legii fundamentale, şi respectarea regulilor astfel stabilite constituie o garanţie împotriva abuzului de putere al majorităţii parlamentare, aşadar, o garanţie a democraţiei. În măsura în care normele privind procedura legislativă au consacrare constituţională, Curtea Constituţională este competentă să se pronunţe asupra modului în care legile adoptate de Parlament le respectă şi să sancţioneze în mod corespunzător încălcarea lor (Decizia nr.128 din 6 martie 2019, paragraful 33).
75. Prin urmare, respectarea art.75 și a art.76 alin.(3) din Constituție reprezintă fundamentul dezbaterilor democratice din Parlament și, care, prin substratul lor de valoare, presupun un schimb de idei între cei ce exercită suveranitatea națională. Evitarea sau limitarea dezbaterilor parlamentare prin scurtarea nejustificată a termenelor, fără a respecta prevederile constituționale exprese în acest sens, denotă o atingere adusă înseși unei valori fundamentale a statului, și anume caracterului său democratic. Din punct de vedere axiologic, dezbaterile parlamentare în forma lor comună/ generală sunt în mod intrinsec legate de democrație, astfel că orice abatere de la aceasta trebuie să fie realizată numai în condițiile și limitele stabilite prin Constituție. Nesocotirea acestei valori supreme plasează destinatarul normei juridice într-o situație de perpetuă insecuritate juridică. Așadar, deși la o primă vedere pare că Parlamentul nu a respectat doar un aspect procedural, poate formal, în realitate, consecințele pe care această neregularitate le implică sunt grave, afectând ideea de democrație și de securitate juridică în substanța lor.
Este destul de greu de înțeles pentru privitorul obiectiv când anume și când nu Curtea are mandat constituțional pentru a se pronunța cu privire la încălcarea normelor parlamentare. S-ar putea spune, la prima vedere, că dacă normele sunt de rang constituțional, CCR se poate pronunța, în vreme ce, dacă acestea sunt de nivel regulamentar, aceasta nu are această cădere.
Revenind la recentele decizii, spune Curtea, la paragraful 76 din Decizia nr.524/2022 cu privire la Legea privind Consiliul Superior al Magistraturii (replicat în celelalte două decizii), că dispozițiile regulamentare invocate în susținerea criticilor nu au relevantă constituțională, nefiind consacrate, expres sau implicit, într-o normă constituțională; prin urmare, nu este vorba despre probleme de constituționalitate, ci de aplicare a normelor regulamentare asupra cărora CCR nu are căderea a se pronunța.
Dimpotrivă, din punctul nostru de vedere, situația de fapt, respectiv procesul de legiferare în cazul celor trei legi are valențe constituționale, fiind exact invers celor constatate de CCR, în sensul în care ne aflăm în fața unei proceduri de legiferare speciale, respectiv prin procedură de urgență, asupra acesteia din urmă Constituția prevăzând la art.76 alin.3 următoarele: La cererea Guvernului sau din proprie iniţiativă, Parlamentul poate adopta proiecte de legi sau propuneri legislative cu procedură de urgenţă, stabilită potrivit regulamentului fiecărei Camere.
Prin urmare, Parlamentul este suveran în a decide modalitatea, în concret, de adoptare a unei legi, dar acest fapt trebuie făcut conform propriului regulament. Și asupra acestuia din urmă, are deplină suveranitate câtă vreme îl respectă.
Derogarea de la procedura de adoptare ordinară are, deci, valențe constituționale, Adunarea constituantă prevăzâd faptul că adoptarea se face potrivit Regulamentului Camerei sesizate. Aceasță condiționare nu este întămplătoare, ci ea veghează la respectarea principiului legalității, a legimității exercitării suveranității naționale, a loialității comportamentului constitutional al unei majorități care, în lipsa unor reguli democratice exprese, poate abuza de poziția majoritară pe care o are la un moment dat. Ca urmare a unui atare pericol, Constituția a prevăzut ca obligatorie urmarea unei proceduri stabilite de Regulamentul fiecărei Camere. Prin urmare, în ipoteza încălcării unei astfel de proceduri, Curtea Constituțională este singura care se poate pronunța cu privire la vicierea gravă a unui parcurs legislativ în procedură de urgență.
În concret, art.94 alin.4 din Regulamentul Senatului prevede faptul că termenele prevăzute la alin.(1) şi (2), precum şi cele prevăzute la art.93, pentru avize, rapoarte şi amendamente nu pot fi mai scurte de 5 zile calendaristice, pentru procedura ordinară, şi de 3 zile calendaristice, pentru procedura de urgenţă. Prin urmarte, termenul special, în cazul procedurilor de urgență este de cel puțin 3 zile, termen care nu a fost respectat.
În concluzie, contrar celor susținute de către Curtea Constituțională a României, avea, în virtutea propriei jurisprudențe recente (Decizia nr.261/2022), ocazia de a îndrepta comportamentul discreționar al majorității parlamentare și impunerea de către aceasta a respectării Regulamentelor proprii.
Pe fondul chestiunii, Curtea are -în cele mai multe aspecte- dreptate, întrucât este o opțiune a legiuitorului felul în care organizează sistemul judiciar, felul în care organizează Consiliul Superior al Magistraturii, ori regulile care guvernează statutul judecătorului și procurorului, câtă vreme nu aduce atingere puținelor prevederi constituționale în materie. Or, în mare parte, aceste aspecte au fost respectate, chiar dacă multe din măsurile propuse sunt retrograde, desi constituționale. Construiesc, de pildă, o castă a șefilor în interiorul sistemului judiciar ori o impunitate a magistraților care sunt lucrători acoperiți ori colaboratori ai serviciilor de informații (aceste aspecte vor fi detaliate într-un alt punct de vedere). Ei bine, aceste derapaje ar fi putut fi îndreptate numai în cadrul unor proceduri parlamentare ordinare, lucru care a fost evitat prin recurgerea nefirească la procedura de urgență parlamentară.
Cu privire la chestiunile legate de eliminarea abaterii disciplinare cu privire la nerespectarea deciziilor CCR si a deciziilor ICCJ (recurs în interesul legii și hotărâri prealabile) este relevantă opinia separată a judecătorului constitutional Varga Attila care arată schimbarea de jurisprudență a Curții Constituționale în această materie:
Noua reglementare reprezintă, așadar, un regres sub aspectul efectelor pe care deciziile Înaltei Curți de Casație și Justiție și ale Curții Constituționale le produc în ordinea juridică națională. Prin urmare, se constată o slăbire a caracterului obligatoriu al deciziilor celor mai înalte jurisdicții în stat.
Georgiana Iorgulescu
