Interviu cu Ivan Fišer, expert de drepturile omului

Ivan Fišer este expert în drepturile omului. De mai bine de 15 ani, Ivan este preocupat de situația României și a altor țări din Europa de Est în ceea ce privește apărarea drepturilor persoanelor cu dizabilități.  În calitate de expert la Amnesty International – una dintre organizațiile internaționale ce luptă împotriva încălcării drepturilor omului – a luat contact cu instituțiile din România, a vizitat și monitorizat centre rezidențiale, a urmărit îndeaproape modificările legislative, progresul, dar și regresul României cu privire la respectarea drepturilor persoanelor instituționalizate. În calitate de membru al consiliului director al CRJ, Ivan a susținut organizarea echipelor din cadrul Clinicii Juridice Mobile și subliniază importanța modificării legilor românești pentru a asigura accesul la justiție și la o viață independentă, în comunitate, a persoanelor cu dizabilități intelectuale.

” Centrul de Resurse Juridice a fost prima organizație din societatea civilă care a privit condițiile în care trăiau persoanele cu dizabilități din România strict dintr-o perspectivă legală, a respectării drepturilor omului, nu dintr-o perspectivă socială sau medicală.

Am sosit în București în octombrie 2003 și m-am întâlnit cu Georgiana Pascu și alți colegi care abia începeau să găsească o cale de a monitoriza ce se întâmpla în spitalele de psihiatrie și în celelalte instituții românești unde erau închise, deja de multe decenii, persoane cu probleme de sănătate mintală și dizabilități intelectuale.

Ce s-a întâmplat după mijlocul anilor 2000 a fost o menținere a stării de fapt, a sistemului, cu așa zise reconstrucții de instituții, ici și colo, cu un neîncetat proces de redenumire a instituțiilor deja existente. Cred că e foarte dificil pentru monitorii străini, care nu cunosc îndeaproape sistemul, să monitorizeze ce se întâmplă în România cu persoanele cu dizabilități intelectuale și probleme de sănătate mintală, pentru că autoritățile, în mod continuu, aduc modificări organizării sistemului și schimbă numele instituțiilor, astfel încât, în teorie, conform legii, acestea să aibă un alt scop decât cel real, iar oamenii sunt mutați, pe hârtie, dintr-un centru în altul, însă doar pentru a crea impresia unei îmbunătățiri a sistemului, a bunăvoinței autorităților de a implementa, în sfârșit, programul de dezinstituționalizare. Când, în realitate, nu a fost început niciun plan de dezinstituționalizare până în prezent.

Accesul la justiție e esența respectării drepturilor omului. Dacă nu ai acces la justiție, nu ai cum să-ți exerciți drepturile fundamentale și, din păcate, există încă moștenirea grea privind discriminarea persoanelor cu probleme mintale sau dizabilități intelectuale de către sistemul care le neagă orice capacitate legală în societate, sistem care își asumă ideea nefundamentată că, din cauză că o persoană a fost catalogată într-un anumit fel, aceasta nu-și mai poate exercita drepturile.

România a ratificat Convenția ONU privind drepturile persoanelor cu dizabilități, iar articolul 12 spune că orice sistem în care o terță persoană ia decizii în locul persoanei cu dizabilități – cum e exemplul tutorilor – încalcă legile internaționale și ar trebui revizuit și înlocuit de un sistem de sprijinire în luarea deciziilor, iar niciunei persoane nu i-ar trebui negate drepturile. Accesul la justiție e un subiect atât de important, încât s-a numărat printre primele comentarii generale pe care corpul ce monitorizează implementarea Convenției le-a adus. Au trecut trei ani de zile de când acest document a fost adoptat și e timpul ca România să înceapă să discute efectiv cum să înlocuiască tutorii, sistemul actual și cum să ofere acces la justiție tuturor persoanelor din România, indiferent de capacitățile lor intelectuale.

Aveți norme legislative clare care precizează cine nu ar trebui să fie numit tutore și unde ar putea exista un conflict de interese și totuși, în atâtea cazuri, aveți directori de instituții care sunt numiți tutorii rezidenților care locuiesc în acea instituție. E o încălcare evidentă a propriilor legi neadecvate ale României. Interpretarea mea asupra legii existente e aceea că tutorele trebuie să fie o persoană independentă și obiectivă, și nu una în al cărei interes e să mențină instituția exact așa cum e, fără să o intereseze de bunăstarea persoanelor ce locuiesc acolo.

Am fost un susținător al ideii de a organiza echipe în Clinica Juridică Mobilă, care să meargă în instituțiile din țară, pentru că aceasta e o altă metodă de a monitoriza respectarea drepturilor persoanelor cu dizabilități și încălcarea drepturilor fundamentale ale persoanelor care sunt lipsite de libertate și sunt închise în instituții. Dacă privim vizitele de monitorizare precum o radiografie a situației dintr-o instituție, Clinica e mai degrabă o „tomografie”, în sensul că poate arăta detalii, profunzimi, și aduce la suprafață probleme complexe.

Viața într-o instituție, chiar și într-una cu bune condiții și personal suficient, nu are nicio legătură cu viața independentă într-o comunitate. Oamenii care locuiesc în instituții au un alt mod de a gândi, ei au fost învățați să se mulțumească doar cu puținul pe care-l au, să considere că beneficiază de bunăvoința statului. E extrem de diferit de sentimentele pe care ar trebui să le avem cu toții cu privire la demnitatea și egalitatea dintre noi toți și la exercitarea drepturilor noastre fundamentale. Cu toții ar trebui să fim la fel de respectați, dar să ne și aflăm pe poziții de egalitate când vine vorba să cerem celorlalți să respecte drepturile care ni se cuvin. Când trăiești într-o instituție nu vezi altceva pentru că nu cunoști altceva, experiența de viață nu trece dincolo de zidurile acelei clădiri.”