Dr. Iolanda Dumitrescu, manager al Spitalului de Psihiatrie „Eftimie Diamandescu”, com. Bălăceanca, județul Ilfov

Spitalele de psihiatrie din România se confruntă cu o problemă stringentă, cea a lipsei de servicii în comunitate și a neadaptării legislației la nevoile persoanelor cu dizabilități. Aceasta pot face ca pacienți cu tulburări psihice să petreacă ani mulți în spitale. Nemaiavând o familie care să îi poată sprijini sau o locuință, aceștia rămân pacienți, poate chiar și pe viață, în condițiile în care spitalele – din punct de vedere etic, dar și juridic – nu pot externa un pacient cu o condiție psihică. Dr. Iolanda Dumitrescu, director al Spitalului de Psihiatrie „Eftimie Diamandescu”, din Bălăceanca, județul Ilfov, amintește că o schimbare necesară la nivel legislativ ar fi aceea de a recunoaște dreptul persoanelor cu tulburări psihice de a lua decizii asistate, cu sprijin din partea profesioniștilor, nu de a le fi substituită această capacitate de către o altă persoană.

“Una dintre problemele principale ale sistemului medical și spitalelor de psihiatrie e riscul mare de abandon familial al persoanelor cu dizabilități psihice, fie ca sunt persoane cu dizabilități psihice din naștere, cu dizabilități intelectuale, sau dizabilități psihice dobândite în urma unei boli psihice netratate la timp sau în urma deteriorării legate de vârstă, care se întâmplă tot mai frecvent, odată cu creșterea speranței de viață a populației. Și atunci, foarte des, familiile care nu au resurse și care simt că nu se pot ocupa, nu pot gestiona o persoană cu dizabilități, au tendința de a o abandona. Iar cel mai simplu e de a fi abandonată în spital. Pentru că spitalul și medicul sunt obligați, într-un fel deontologic, și de legile ce țin de casa de asigurări, să acorde asistență medicală.

Astfel de persoane au probleme și medicale, separat de cele sociale. Odată ce ai primit în sistemul medical o astfel de persoană devine foarte dificil să o întorci în comunitate. Pentru că familia de multe ori nu primește persoana cu dizabilități înapoi acasă, iar resursele de tip social care să preia un caz de genul acesta sunt puține, sunt nediversificate. Apropo de locuințe protejate, sau de sprijin de genul asta, e destul de puțină disponibilitate, dacă nu chiar deloc prin unele zone ale țării.

Uneori, oamenii nu-și doresc să plece pentru că nu au către ce să plece. De cele mai multe ori se întâmplă ca mediul în spital sa fie mult mai bun, mult mai sigur pentru ei,  decât orice alt mediu găsesc. Iar uneori se poate întâmpla să rămână destul de mult timp în spital. Cu toate eforturile care țin de partea de spital, de redirecționare către familie sau către sistemele sociale.

Multe dintre persoanele care ajung în situații de abandon familial în spital au nevoie în primul rând de consiliere juridică în a-și obține drepturile. Drepturile legate de a avea o locuință, pe care si-o doresc. Anumite drepturi ei nu le urmăresc cu necesitate. Poate o persoana cu dizabilități psihice nu urmărește neapărat activ sau nu-și dorește dreptul de a accede la un nivel mai înalt de educație. Deși e un drept și deși e dezirabil. Dar marea lor majoritate își doresc să aibă un spațiu unde să poată locui. Un astfel de drept cred ca ar putea fi obținut cu sprijin sau consiliere juridică și socială adecvată. Alte persoane cu afecțiuni de acest gen poate au nevoie de mai mult sprijin legat de asistența medicală. Pentru că de multe ori specialitățile medicale de alt tip decât psihiatria se tem de pacienții cu boli psihice. La fel cum se teme majoritatea populației. Nu e un lucru special că medicii de la celelalte specialități se tem să gestioneze pacienți cu boli psihice. Sprijinul s-ar putea obține și le-ar fi util în a-și atinge drepturile la asistența medicală de care au nevoie.

Sunt dificultăți în legislația românească în interpretarea dreptului la semnătura. La momentul în care o persoană are prin hotărâre de instanță lipsa capacității de exercițiu, e pusă sub interdicție și sub tutelă, marea majoritate a serviciilor înțeleg că acea persoană nu are dreptul de a decide și nu are dreptul de a semna. Lipsa capacității de exercițiu spune că acea persoană nu poate semna acte de dispoziție importante. Însă nu înseamnă că nu poate lua decizii minore legate de viața lui și decizii ale căror implicații le poate înțelege.

Sunt persoane care, într-un anumit grad limitat, își păstrează abilitatea de a judeca anumite aspecte care țin de viată lor și poate că ar ajuta și partea de sprijin juridic aici pentru aceste persoane, dar foarte mult ar ajuta partea de educare a profesioniștilor, legată de până unde are dreptul să semneze o persoană de genul acesta, și faptul că lipsa capacității de exercițiu nu înseamnă că nu poate lua nicio decizie.”