Am plecat spre Măciuca într-o dimineață de joi, în ianuarie, la trei zile după ce Cătălin Tolontan publicase imaginile cu tinerii legați cu chingi de tir, de paturi din metal și de bănci. Citisem despre CRRN Măciuca în ultimul răspuns la o solicitare adresată DGASPC Vâlcea. De multe ori încercasem să obținem informații despre rezidenții din centru şi demersurile autorităţilor pentru a le asigura o viaţă independentă şi accesul la justiţie, dar mai ales despre oamenii cu dizabilități care muriseră de-a lungul anilor acolo. Informații obținute, ca de fiecare dată, cu greutate și mai ales pe jumătate. Pentru că autoritățile nu prea știu cum, de ce și cine moare în centre. Nu pentru că nu ar putea afla, ci pentru că nu prea le pasă. Dar despre decese, vom vorbi mai târziu.
Căsuța cu 50 de oameni
Centrul e înconjurat de un gard din beton și lemn, vopsite în alb. Poarta e rece, din metal și vișinie, și nu poți vedea înăuntrul curții, decât prin micile crăpături de la îmbinătura porţii cu gardul. Dormitoarele, le recunoşti de la intrare, au gratii la geam. Clădirea care le găzduieşte e roz, cu tencuiala căzuta pe alocuri, neîngrijită, de altfel asemenea tuturor celorlalte clădiri din Centru. În curte, o femeie umblă cu pantalonii umezi, cel mai probabil de urină, după locul unde se află pata. Lângă ea, pe bănci, stau oameni fără haine groase, deși e mijloc de ianuarie. Asistenta socială ne-a mărturisit că nu au haine proprii. Ce se găsește prin centru, iau unii de la alții şi oricum, nu ţine nimeni cont de cine ce bluză are. Dacă dizabilitățile lor nu le permit să-și recunoască hainele, totul e al tuturor. Şi nimic al nimănui.
De fapt, ei chiar nu au nimic propriu, chit că le-ar putea recunoaşte. Nu au obiecte personale. Trăiesc la gramadă, bărbați si femei, în camere sărăcăcioase, cu igrasie pe pereți si umezeală evidentă, în care mobilierul din metal a fost înlocuit de curând, într-adevar, cu cel din pal. Cu toții împărtăsesc înfățisarea – haine vechi și degradate, păr tuns foarte scurt. Abia-ți poți da seama, uneori, cine e bărbat şi cine e femeie.
La parter sunt băile, și ele lipsite de obiecte personale. Într-o parte a holului e intrarea în izolator. Camera unde sunt introduşi rezidenţii când încep să devină agitaţi. Mirosul este foarte greu înăuntru. Ni se spune că e în renovare. Poate că e, poate că nu. Noi nu am vazut în nicio cameră lucrări de reabilitare. Pe jos e gresie, uşa e întreagă din PVC şi pereţii – ziduri reci neacoperite de nimic. Da, există legi şi standarde pentru tot. Chiar şi pentru cum ar trebui să arate o cameră de izolare. Cu uşă cu ferestre de vizitare, cu pereţii capitonați, pentru ca oamenii să poată fi salvaţi dacă încearcă să-şi facă rău. Sunt legi cu de toate, pentru toate. Dar de multe ori, degeaba sunt.
Deci mare ne-a fost surprinderea când am citit că procurorii au fost multumiţi de condițiile găsite în centru, de felul în care erau îmbrăcaţi și supravegheați toți rezidenții. Ba chiar şi de măsurile de contenţionare, care, aparent sunt scrise cu toate detaliile necesare de către un medic psihiatru, sosit uneori din alt centru, din Govora.
Realitatea noastră e cu totul alta. Nu există registre în care sunt notate aşa cum cere legea toate motivele şi intervalele de timp între care persoanele cu dizabilități au fost legate. Şi oricum, în centru la data vizitei noastre nu exista angajat un medic psihiatru. E locul încă vacant. Dar absolut toți primesc zilnic tratament psihiatric, care le e schimbat, ne-au spus asistenții, cam la fiecare jumătate de an. Asta se cheamă contenționare chimică. Nimic despre terapii ocupaţionale sau ergoterapii, încurajarea dezvoltării abilităţilor pentru viaţă independentă.
Moartea ca fapt divers
Procurorii nu au spus nimic despre morți în ordonanța lor prin care, practic, ne-au desființat plângerea penală. Deși în Vâlcea, 56 de oameni au murit în centre în ultimii ani și toate aceste cazuri ar fi trebuit să fie anchetate ca morți survenite în condiţii suspecte. Câte cazuri au fost într-adevăr investigate? Niciunul. Deşi unii dintre cei închişi în Măciuca au murit de pneumonie şi bronşită acută.
În timpul scurt pe care l-am petrecut la Măciuca, am analizat și zece dosare ale unor rezidenți care au murit acolo în ultimii trei ani. Dosare incomplete, alte cauze ale decesului trecute, decât cele reale, și nicio autopsie, niciodată. Doar de câteva ori a fost anunțată poliția comunală și de fiecare dată, la plecare, a notat în procesele verbale că nu existau leziuni, deci nu era vorba de moarte suspectă, în niciunul dintre cazuri. Deși legea spune exact opusul. Niciun organ judiciar nu a fost vreodată informat de vreun deces la Măciuca, iar autoritățile locale nu au cauza morții pentru toate decesele. Dacă vă întrebați, da, e în obligația lor să ceară, să primească si să noteze cauzele tuturor deceselor survenite în centre. Sunt dosare la Măciuca – și cu siguranță în multe alte locuri din țară – unde nici măcar nu există certificate constatatoare ale decesului.
Dar, cum am spus de atâtea ori, poate că moartea a ajuns atât de banală, de așteptată în astfel de locuri, singură cale de eliberare, atât pentru rezidenții de-o viață ai unui astfel de centru, cât și pentru îngrijitorii lor. Încât a devenit un fapt banal. Unde există familii care se pot ocupa de înmormântare, rudele sunt anunțate. Unde nu, rezidenții sunt îngropați într-un cimitir de la marginea comunei, cu o cruce la cap pe care – poate sau poate nu – e scris și numele. E plină țara de cimitire cu cruci numerotate și lipsite de nume, ale persoanelor cu dizabilități care mor în centre. Cimitire ale săracilor, unde la fiecare 7 ani, pământul se ară și se amestecă, pentru a face loc celorlalți.
Scenariul legării
Şi totusi, poate cea mai mare surpriză atât în ordonanța procurorilor, cât și în declarațiile oficialilor, a fost insistența cu care susțineau cu toții că pozele postate de Cătălin Tolontan sunt de fapt un scenariu pus la cale de un angajat, pentru a se răzbuna pe conducere. Şi, repetăm, Parchetul și autoritățile susțin această idee.
În timpul vizitei, am întrebat în mai multe rânduri despre paturile din metal, pe care le văzusem în poze, şi am primit la fel de multe variante de răspuns, câte întrebări. Se pare că mobilierul a existat până în noiembrie 2016, când mai mulți angajați ai centrului, dar şi preşedintele Consiliului Judeţean Vâlcea au primit fotografiile publicate ulterior în presă. A urmat imediat schimbarea mobilierului din metal cu mobilier din pal.
Şi pentru că nu mai există paturile din metal, iar condițiile de acum sunt bune, procurorii au hotărât că plângerea noastră penală nu are temei. Că realitatea din fotografii nu mai e de actualitate, deci nu mai e nimic de anchetat şi nimeni de pedepsit pentru acțiuni şi condiții din trecut.
Şi totuşi, ne întrebăm dacă au discutat, în timpul cercetărilor, cu angajații de la Măciuca. Ei ne-au mărturisit că, în 2016, centrul era într-o stare cumplită, saloanele neigienizate, paturile de fier, de care, într-adevăr, erau legați rezidenții în mod uzual. Doar că fuseseră învățați să ascundă. Asa au făcut când au fost chemați la 6 dimineața să facă ordine la Măciuca, pentru că presedintele CJ, după primirea fotografiilor cu rezidenții legați, îşi anunțase vizita. Acelaşi preşedinte care spunea la TV săptămâna trecută că „este trist să vezi după două luni de zile că acei oameni au fost puşi să stea aşa”. Mai precis, că totul a fost o înscenare. Că, probabil, cineva a avut timp să-i dezbrace pe rezidenți, pe timp de zi, să le scoată saltelele şi să înlocuiască mobila bună cu cea din metal, apoi să-i lege, să le facă poze şi să aranjeze totul la loc.
Pentru ideile de mai sus şi pentru alte 52 de pagini de raport în care am detaliat, cu exemple, motivele pentru care am depus plângerea penală, CRJ va ataca ordonanța de clasare. Pentru că persoanele cu dizabilități au nevoie de protecție şi pentru că autoritățile trebuie să înțeleagă că nu sunt nişte oameni împinşi la marginea societății, de care nu ne pasă. Ci sunt exact ca noi, cu multă neşansă şi un diagnostic care-i face vulnerabili. Dar şi ei au aceleasi drepturi şi libertăți ca oricare dintre noi, ca procurorii, ca cei din DGASPC.
Vedeți mai jos capturi din ordonanța de clasare a plângerii noastre penale: