Comentariul General nr. 1 (2014) al Comitetului ONU privind drepturile persoanelor cu dizabilități

Ce înseamnă Recunoaștere egală în fața legii pentru persoanele cu dizabilități?

Conform articolului 12 al Convenției Națiunilor Unite privind drepturile persoanelor cu dizabilități (CDPD), ratificată de Romania prin Legea nr. 221 din 2010, persoanele cu dizabilități se bucură de capacitate juridică – capacitatea de a avea drepturi și de a acționa în mod egal cu ceilalți în toate aspectele vieții. Statele au datoria de a oferi persoanelor cu dizabilități accesul la suportul necesar pentru a-și exercita capacitatea juridică; și statele trebuie să se asigure că aceste măsuri prevăd garanții pentru a preveni abuzurile și ca sunt proporționale și adaptate circumstanțelor fiecărei persoane cu dizabilități.

Comentariul General nr. 1[1](2014) al Comitetului ONU privind drepturile persoanelor cu dizabilități privind articolul 12: Recunoașterea egală în fața legii, detaliază, în introducere, bazele acestui document.

Iată câteva dintre ele:

I.1. […]Articolul 12 nu stabilește drepturi suplimentare pentru persoanele cu dizabilități; acesta descrie elementele specifice pe care statele membre trebuie să le ia în considerare pentru a asigura dreptul la egalitate în fața legii pentru persoanele cu dizabilități, în condiții de egalitate cu toate celelalte persoane.

I.4. Comentariul general actual reflectă o interpretare a articolului 12 care se bazează pe principiile generale ale Convenției, așa cum se subliniază in Articolul 3, si anume, respectul pentru demnitatea intrinsecă a persoanei, autonomia individuală – inclusiv libertatea de a face alegerile proprii – și independența persoanelor; nediscriminarea; participarea completă și efectivă și incluziunea în societate; respectul față de diferență și acceptarea persoanelor cu dizabilități ca parte a diversității umane și a umanității; egalitate de șanse; accesibilitate; egalitatea între bărbați și femei; și respectul pentru potențialul evolutiv al copiilor cu dizabilități și respectarea dreptului copiilor cu dizabilități de a-și păstra identitatea.

I.7. Statele părți trebuie să examineze în mod holistic toate domeniile de drept pentru a se asigura că dreptul persoanelor cu dizabilități la capacitatea juridică nu este restricționat în mod inegal față de ceilalți. Din punct de vedere istoric, persoanelor cu dizabilități le-a fost refuzat dreptul la capacitate juridică în multe zone în mod discriminatoriu în cadrul unor regimuri de decizie substitutive, cum ar fi tutela, legile de sănătate mintală care permit tratamentul forțat. Aceste practici trebuie abolite pentru a asigura refacerea capacității juridice complete a persoanelor cu dizabilități pe o bază egală cu ceilalți.

Ce include Comentariul General?

Abordarea dizabilității în baza modelului de drepturile omului implică schimbarea de la paradigma deciziei substituite la cea a deciziei sprijinite; deciziile substituite includ aranjamente precum: tutelă totală; interdicție judecătorească, tutelă parțială.

Statutul unei persoane drept persoană cu dizabilitate sau existența unui impediment (incluzând un impediment fizic sau senzorial) nu trebuie niciodată să constituie motive pentru care i se neagă capacitatea juridică sau oricare alte drepturi prevăzute în articolul 12, iar statele trebuie să abolească toate practicile care au acest scop sau efect pentru a se asigura că persoanelor cu dizabilități, pe baze egale cu ceilalți, li se restaurează capacitatea juridică completă; deficiențe reale sau percepute ale capacității mintale nu trebuie folosite drept justificare pentru negarea capacității juridice.

Capacitatea juridică include abilitatea de a avea drepturi și îndatoriri (capacitatea de folosință) și de a exercita aceste drepturi și îndatoriri (capacitatea de exercițiu) – toți oamenii, inclusiv persoanele cu dizabilități, au capacitate de folosință și de exercițiu prin simplul fapt că sunt ființe umane. Cele două aspecte ale capacității juridice nu pot fi separate.

Capacitatea mintală este un concept foarte des suprapus pe cel de capacitate juridică, deși capacitatea mintală nu este, așa cum deseori este prezentat, un fenomen obiectiv, științific și care are loc în mod natural, ci este dependent de contexte sociale și politice, la fel cum sunt și disciplinele, profesiile și practicile care deseori joacă un rol dominant în a determina capacitatea mintală; sprijinul în exercitarea capacității juridice nu trebuie să fie dependent de evaluări ale capacității mintale – sunt necesari noi indicatori, nediscriminatorii, pentru a determina nevoia de suport.

Maniera discriminatorie la adresa persoanelor cu dizabilități prin care sunt văduvite de capacitate juridică: abordarea în baza statutului – există un diagnostic de dizabilitate, abordarea pe bază pe rezultat – persoana în cauză ia o decizie considerată a avea consecințe negative, abordarea funcțională – abilitățile decizionale ale unei persoane sunt considerate a fi deficiente. Toate aceste abordări se aplică în mod disproporționat persoanelor cu dizabilități și asumă că pot determina cu acuratețe cum funcționează mintea umană, iar când persoana în cauză nu trece testul, i se neagă un drept fundamental, acela al recunoașterii egale în fața legii.

Statele au obligația de a asigura persoanelor cu dizabilități accesul la suport în exercitarea capacității juridice, în a accesa sprijinul necesar pentru a lua decizii cu efecte juridice.

Suportul în exercitarea capacității juridice trebuie să respecte drepturile, dorințele și preferințele (s.n.) persoanelor cu dizabilități și în niciun caz să nu ajungă să fie decizie substituită.

Statele trebuie să creeze garanții adecvate și eficiente în exercițiul capacității juridice în sensul respectării drepturilor, dorinței și preferințelor persoanei, furnizând protecție împotriva abuzului în condiții de egalitate cu ceilalți; garanțiile includ și protecție față de influență inadecvată din partea persoanelor de suport – semne ale influenței inadecvate pot fi: semne de frică, agresiune, amenințare, înșelăciune, manipulare.

Acolo unde dorințele și preferințele unei persoane nu pot fi determinate nici după ce au fost făcute eforturi semnificative, paradigma în care se determină ”interesul superior” trebuie înlocuită cu cea în care se aplică ”cea mai bună interpretare a dorinței și preferințelor”.

[1] Disponibil, integral, în limba engleză aici și, în limba română aici.