Interviu cu Liliana Neagu, consilier juridic, Spitalul de Psihiatrie și Măsuri de Siguranță Săpoca

Unul dintre spitalele de psihiatrie pe care le-au vizitat experții Clinicii Juridice Mobile, pentru a acorda consiliere juridică și a prelua cazuri, este Spitalul de Psihiatrie și Măsuri de Siguranță Săpoca, jud. Buzău. Deși este dificil, există și avocați care își doresc să reprezinte persoanele cu dizabilități din instituții. De cele mai multe ori, însă, comunicarea e mult mai dificilă cu familiile lor care, odată văzându-i într-un spital de psihiatrie, refuză să-i mai ia acasă.

“Dosarele cele mai multe sunt pe confirmarea măsurii, pentru că la acest moment se ia măsura internării provizorii. După ce se efectuează expertiza, atunci va trebui să se confirme măsura de siguranță, în cazul în care se constată că nu a avut discernământ sau că este necesară menținerea lui într-un spital de măsuri de siguranță.  Alte cauze au ca și obiect cereri ale pacienților de înlocuire sau încetare a măsurii de siguranță.

Au fel de fel de dosare. Au dosare civile. Am avut cazuri în care i-am învățat sau i-am consiliat să facă contestație la executare. Foarte multe probleme.

Imaginați-vă că, de la an la an, avem pacienți bolnavi pe care nu îi mai vrea nimeni. Răspunsul (n.red.: DGASPC-urilor) este același – nu avem pe raza sectorului centre de recuperare pentru pacienții cu tulburări psihice. Familia nu-i vrea sau poate de multe ori e luat din strada, și rămân la noi.

Avem un caz la CEDO, și CEDO spune clar : nu ai de ce sa-i menții într-un spital de măsuri de siguranță, să-l privezi de a trăi în comunitate, dacă nu mai există condițiile care au dus la măsura luării măsurilor de siguranță. Este cazul unui pacient care e internat într-un spital de psihiatrie din 2003. La noi în spital a venit în 2006, transferat dintr-un alt spital de măsuri de siguranță. Medicul curant, medicul psihiatru, a spus că, din punct de vedere medical, el ar putea să plece. Chiar am explicat autorităților: este un caz special .

Am fost deschiși față de avocatul dumnealui, care îl reprezintă la CEDO, am spus: „Domnule, ce putem să facem? Să-l dăm în strada?”. Familia nu-l vrea. Nici nu răspunde, nici nu colaborează cu autoritățile. În prezent, există un proces de punere sub interdicție pe rol. Ne aflăm în apel. El vrea sa plece. El are niște planuri care nu sunt tocmai realiste, dar dacă ar exista un centru din acesta protejat, ar putea funcționa acolo. Adică eu pot să stau de vorbă cu dumnealui, îi explic demersurile, îmi explică de fiecare dată dacă a venit domnul avocat, de ce anume.

Colegilor de la Centrul de Resurse Judiciare le-am adus la cunoștință cazul unui alt pacient, care e tânăr, până în 30 de ani, care are o familie cu posibilități financiare și nu vor să-l preia din spital. El este din București, este pe internare nevoluntară. Eu nu am mai avut un asemenea caz de aproape 3 ani. De fiecare dată când comisia care evaluează cazul pacientului internat nevoluntar a propus încetarea internării nevoluntare – vorbim de legea 487/2002 (legea sănătății mintale) – familia, în care ambii părinți sunt tutori, a venit în instanță, a fost foarte vehementă, iar de ultim moment au făcut o sesizare către conducerea spitalului în care m-au acuzat ca l-am sprijinit că l-am învățat, inclusiv că i-am înlesnit această colaborare cu avocați din cadrul Centrului de Resurse Juridice.”