Interviu cu Nicoleta Molnaj, director adjunct DGASPC Cluj

De cele mai multe ori, autoritățile cunosc și înțeleg obligația legală, din Convenția ONU pentru drepturile persoanelor cu dizabilități, de a asigura traiul în comunitate al persoanelor cu dizabilități. Totuși, rețeaua de servicii absolut necesară pentru o viață independentă este inexistentă. Nicoleta Molnar, director adjunct al DGASPC Cluj, amintește că, pe lângă lipsa acestor servicii, legislația încă nu e adaptată astfel încât să țină cont de situația reală a persoanelor cu dizabilități, nu le acordă sprijin în pregătirea pentru locuri de muncă, atât de necesar pentru a reuși să își asigure un trai independent.

“Dacă ar trebui să pornim de undeva, ar trebui să pornim chiar din perspectiva schimbărilor mentalității populației pentru a putea fi pregătită să primească persoanele cu dizabilități în comunitate. Avem posibilitatea de accesare de proiecte, de a face parteneriate cu societatea civilă, de a continua procesul de dezinstituționalizare sau să facem o prevenire a instituționalizării celor din comunitate. Pentru că trebuie să recunoaștem că nu avem persoane cu dizabilități, indiferent că ne gândim la dizabilitatea mintală, intelectuală sau la celelalte categorii de dizabilități, doar în instituții sociale sau medicale. Sunt alte persoane acasă, în familie, dar comunitatea, încă și în anul 2017, îi privește cu reticență și consider că nu este pregătită pentru a putea să le acorde sprijinul și suportul necesar.

Lucrurile ar trebui să meargă mână în mână: dezinstituționalizezi, trebuie să-l duci într-o comunitate, iar acolo trebuie să-i asiguri servicii de suport. În prezent serviciile locale de asistență socială – majoritatea comunităților nu au fost înființate ca structuri administrative, nici nu au personal care să aibă calificarea necesară pentru a putea lucra în aceste servicii sociale.

A doua barieră pe care o întâmpinăm este aceasta a faptului că nu găsim deschidere la serviciile sociale locale pentru a putea să construim împreună un sistem de integrare al persoane cu dizabilități. Ca să poți să construiești un sistem de serviciu în comunitate, trebuie să ai actori în toate punctele esențiale în care se mișcă persoana cu dizabilități. Mă gândesc aici de la medicul de familie, sistemul de educație, sistemul de sănătate, sistemul social, sistemul administrativ.

A intra în comunitate nu înseamnă neapărat doar o locuință, nu înseamnă neapărat doar a nu mai locui într-o instituție. Implică mult mai multe responsabilități și aceste responsabilități au nevoie și de o resursă materială. De la faptul că știi să-ți gestionezi veniturile pe care le ai, trebuie să ajungi la a-ți câștiga aceste resurse materiale. Reticența angajatorilor continuă să rămână o problemă, mai ales în momentul în care vorbim de o persoană cu probleme de sănătate mintală.

De multe ori, pregătirea pe care o au sau abilitățile pe care le au nu se potrivesc cu cerința pieței muncii. Încercările de a face un curs de recalificare, pentru că în prezent există și această posibilitate, mai întâlnește o altă barieră și anume faptul că persoana respectivă nu a fost școlarizată sau chiar dacă a fost școlarizată, nu știe să scrie. Au mai fost făcute și excepții de la această regulă, dar excepții locale. Aceste lucruri ar trebui reglementate la nivel legislativ, la nivel de politică socială publică. Ce se întâmplă cu această categorie de persoane care fie a fost școlarizată, fie nu a fost școlarizata, nu poate să scrie. Să-și dobândească totuși o diplomă în situația în care se va recalifica pentru a accesa un loc de muncă, absolut necesar pentru a putea s-o integrăm în comunitate.

Având în vedere că mulți dintre beneficiari sistemelor rezidențiale sunt cu perioadă lungă de instituționalizare, e foarte dificil procesul de a le căuta familiile. Sunt ani de zile de când încercăm, în anumite situații și în anumite cazuri, de a identifica membri ai familiei, tocmai pentru a face două lucruri dintr-o dată: a le oferi posibilitatea de a se reîntâlni cu familia, sperând în același timp că poate ar fi o cale prin care ar putea să iasă din instituție. Și în al doilea rând, de a ne asigura pe partea de reprezentativitate din partea propriei familii și nu a autorităților locale. De multe ori autoritățile locale acceptă acest rol al tutorelui, dar implicarea este superficială. Adică nu neapărat trebuie să te limitezi ca tutore în a lua o decizie. Astăzi trebuie să semnez pentru persoana cu dizabilități pentru că trebuie să aibă o intervenție chirurgicală sau trebuie să semneze un contract de servicii. Lucrurile acestea trebuie să fie pregătite dinainte. Și unul dintre rolurile reprezentantului acesta trebuie să fie, ar trebui să pregătească, să-i spună despre ce e vorba indiferent că vorbim de o mică intervenție sau de o simplă semnătură, până la lucruri mai complexe care îi decid viața.”